Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 98

Hilohi Adina
ESEU DESPRE ORBIRE
DE JOSE SARAMAGO 
După multe căutări și cercetări, am găsit un exercițiu care cere sa
ne închipuim orbi, să încercăm să „vedem” cum ar fi viaţa noastră
în întuneric. Cred că încercăm la un moment dat să facem asta şi
probabil că ne oprim din cauza aceluiaşi motiv: nu poți schimba
rolurile, orbirea este o altă viaţă, sau chiar moarte.
Mesajul scrierii lui Jose Saramago te cuprinde încă de la început și
te poartă până la sfârșitul lecturii. Nu poţi să nu te cutremuri
atunci când ai în fața ta asemenea duhori, putreziciuni şi degradări
de toate felurile. Naratorul însă nu-şi compătimeşte odraslele, le
lasă să se chinuie unele pe altele în rostogolirea produsă de
„marea de lapte” (orbirea).
Într-un oraş oarecare, care nu are un nume, aflat într-o țară
oarecare, nenumită, apare o „epidemie” de orbire. Încet-încet, fără
nici un motiv aparent, toată lumea orbeşte. Singura persoană care
rămâne cu darul de a vedea este soția medicului, al cărui nume nu
este dezvăluit. Romanul se învârte în jurul a şapte personaje (nici
ele nu sunt numite) de la intrarea lor în carantină şi până la ieşirea
la lumină: primul orb, medicul oftalmolog, tânăra cu ochelari 
negri, soţia primului orb, bătrânul care avea o legătură neagră, băieţelul strabic şi soţia medicului care îi va
purta pe toți la suprafață.
„Din aluatul ăsta suntem făcuţi toţi, jumătate indiferenţă, jumătate răutate”. José Saramago nu se rușinează să
arate toate grozăviile timpurilor, de la lipsa de solidaritate, nepăsare în preajma durerii, declinarea
responsabilităţii până la egoism. Este o lume zăpăcită, de mirosuri fetide, sânge, puroi şi sudoare şi în faţa lor
nu-ţi poţi reprima sentimente de frică.
„Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa”.
Totuşi ea există, reprezentată cu demnitate de soţia medicului care îşi acceptă rolul cu desăvârșire. Ea, care
vede, îşi dă seama cel mai bine de mizeria fizică şi spirituală în care se zbat ceilalţi.
Oamenii „sunt ca nişte fantome, asta trebuie să fie o fantomă, să fii sigur că viaţa există, pentru că o spun patru
simţuri, şi să n-o poţi vedea”. În această lume fantomatică, femeile sunt batjocorite, imposibilitatea de a riposta
este imobilizatoare, orbii puternici îi supun pe cei slabi, au loc asasinate (la rău se răspunde cu şi mai rău).
Orbirea este receptată ca o dovadă a destinului implacabil, oamenii abandonându-şi trupurile şi spiritele acestui
flagel imun şi imund.
„Eseu despre orbire” se constituie pe asertivitatea stilului lui Saramago, cu fraze lungi şi fără semne de
punctuaţie delimitative. Cu toate acestea, romanul nu este greu de urmărit, pentru că te integrează şi-ţi
vorbeşte, te pregăteşte pentru ororile vieții. Autorul şi romanul său nu cred în lacrimi. În fond, la final, cerul
devine alb, simbol al unei imense neîncrederi. „Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că
suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd”.
88