Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 92

„RINOCERII”
Grigorie Cosmina
  DE EUGEN IONESCU
„ Totul e firesc sau absurd ,
până atunci când absurdul
devine firesc ” , scria Victor
Martin î n „ Violatorii zilei de
mâine ”.
Istoria, de altfel, s-a dovedit a fi nu în puţine rânduri un desăvârşit spaţiu al absurdului, al acestei nesfârşite
pendulări între ordine şi anarhie, între raţional şi iraţional. Imprevizibilă şi întotdeauna surprinzătoare, ea a
transformat cu o forţă incredibilă societăţile şi mentalitatea oamenilor, devoalând structurile şubrede pe
care statele îşi construiseră idealurile de supremaţie, de putere, dar şi frăgezimea spiritului uman, dezarmat
cu totul în faţa marilor orori ce se derulau pe scena lumii asemenea unui film grav şi răscolitor.
Unul dintre momentele în care absurdul s-a cristalizat în normalitate, transpunându-se în structura întregii
societăţi, e reprezentat de apariţia regimurilor totalitare. Secol al dezumanizării şi al aplicării unor ideologii
cu desăvârşire utopice, frângând destinele a milioane de oameni şi lăsând în urmă o lume renăscută din
cenuşă, dar acoperită cu răni încă sângerânde, veacul trecut a reprezentat şi sursă a unor opere literare de o
valoare inestimabilă, opere ce au plasat această piesă tragică într-un cu totul alt cadru. O astfel de scriere e
aceea a lui Eugen Ionescu, Rinocerii (1959), considerată o capodoperă a teatrului absurd.
Acţiunea se desfăşoară într-un mic orăşel francez de provincie. Personajele, cu excepţia lui Bèrenger, sunt
aproape insignifiante, gregare, lipsite de acuitate şi dominate de un spirit domestic. Preocupate până la
exces de tiparele cotidianului, trăind senzorial şi căpătând trăsături adeseori comice, ele populează o lume
plicticoasă şi mărginită, limitată pretutindeni de conformism, de acceptare formală, mecanică, de lipsa fie ea
şi ideatică a unor portiţe de ieşire.
Astfel, treptat, toţi locuitorii acestui mic oraş de provincie se transformă în rinoceri, în afară de Bèrenger şi de
Daisy, femeia pe care o iubeşte, care ulterior li se va alătura şi ea rinocerilor. Sosirea primului rinocer în oraş e
negată cu ironie şi cu vehemenţă de oameni: „rinocerii dumneavoastră n-au putut înflori decât în creierele
gospodinelor”, afirmă învăţătorul Botard, pentru a conchide apoi: „Psihoză colectivă, domnule Dudard,
psihoză colectivă! Ca şi religia, care e opiumul popoarelor”.
82