Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 59

Manolescu concepe canonul ca o „suprapunere de trei elemnte:  valoarea estetică,
succesul ( cota de piață ) și un amalgam eterogen de factori sociali, morali, politici și
religioși” iar prezența acestora se află într-un echilibru dinamic. Proletcultismului îi
lipsește elementul valoric, cota de piață se stabilește arbitrar, „se cumpără ce se vinde, nu
se vinde ce se cumpără”. Literatura aservită comunismului a fost o „literatură comandată
oficial împotriva cursului firesc” care nu are nimic „specific” literar, așa că valorile reale s-
au situat într-o altă ierarhie decât cea oficială.
Canonul se schimbă odată cu generația ’80, în locul celui modern se impune canonul
postmodern. Criticul relevă două dificultăți în acestă schimbare, acestea fiind „Revoluția
din 1989, ce reprezintă un prag politic sau și unul canonic”. Criticul întreabă retoric dacă
„schimbarea de regim, cu consecințe atât de atât de profunde și diverse, a obligat și
canonul să se schimbe sau nu?” Părerea sa este că revoluția a consolidat canonul anterior
și a dus la o revizuire morală a literaturii noastre, prin eliminarea colaboraționismului și a
factorului politic. Criticul enunță că schimbarea de paradigme din anul 1980 nu a dus la
înlocuirea canonului vechi, ci la un armistițiu. Bătălia canonică „s-a încheiat în coadă de
pește”. Manolescu nu știe dacă și când se va relua această bătălie. Acest canon ar trebui
numit „neo – modernism”, pentru a-i marca ambiguitățile.
Manolescu afirmă că, dacă vedem cum s-a fixat canonul existent, „ ne vom da seama de
caracterul reformator și deloc revoluționar al bătăliilor canonice ”. Pe la mijlocul anilor
 ’60 a devenit posibilă o altă ierarhie valorică și stilistică decât cele oficiale. Astfel,
scriitorii și – au ales singuri temele, împotrivindu-se celor oficiale, au redescoperit
scrierile moderniștilor. Un anumit prozaism tern și voit subversiv al descrierii îi obligă pe
critici să explice cât de urâtă, mizeră și meschină era lumea in care trăiau personajele,
autorul, scriitorii  și cititorii.
Bătăliile canonice nu se planifică, acestea țin de imprevizibilitatea literaturii; chiar dacă în
literatură bătăliile nu se declară, ci doar se poartă, există sentimentul că participi la ele
sau chiar le provoci. Schimbarea paradigmelor, a felului de a concepe literatura și de a o
scrie în cuvinte mai simple nu a determinat și schimbarea canonului. Paradigma
postmodernă a câștigat lupta teoretică, dar a pierdut-o pe cea practică, spune criticul.
Noul canon este decalat cu 20 de ani, acest lucru nu poate rămâne fară consecințe. Tinerii
exercită presiuni asupra postmoderniștilor din ’80,  dar noul canon este imposibil de
ghicit.
Cu alte cuvinte, „vom trăi și vom vedea: e singura concluzie de bun simț pe care o putem
pretinde.”
Lista lui Manolescu  cuprinde scriitorii postbelici: Răzvan Petrescu, George Bălăiță, D.R.
Popescu, Livius Ciocârlie, Nicolae Velea, Augustin Buzura, Mircea Ciobanu, Gabriela
Adameșteanu, Ștefan Agopian, Bedros Horasagian, Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu,
Ioan Groșan, Cristian Teodorescu, Nicolae Breban, Fănuș Neagu, G. Călinescu, Zaharia
Stancu, Mircea Eliade, Geo Bogza, Marin.
49