Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 37

Dante nu este un observator distant, ci un participant activ. Dacă Infernul este un imn al înstrăinării forţate şi
involuntare, în care Dante învaţă cât de dăunătoare au fost trecutele sale acte de credinţe, în Purgatoriul el
ajunge să accepte drept cea mai potrivită esenţiala imagine creştină a vieţii ca pelerinaj. Aşa cum îi
reaminteşte Beatrice lui Dante în magistrala sa întoarcere în paradisul pământesc, el trebuie să înveţe să
respingă promisiunile înşelătoare ale lumii temporale.
În ciuda regimului aspru, Purgatoriul este tărâmul zorilor spirituali, în care se animă viziuni mai ample. În
vreme ce doar într-un cânt al Infernului (VII), în care se discută Fortuna, există sugestii despre filozofie, în
Purgatoriul se deschid vaste orizonturi istorice, politice şi morale. Este, în plus, un mare imn dedicat poeziei
şi artelor. Dante a vrut să spună exact ceea ce a spus, proclamând, după mohorâtul peisaj infernal, „Lăsaţi
poezia să se ridice din nou din morţi”. Există un singur poet în Infern şi nu mai mult de doi în Paradis, dar în
Purgatoriu, cititorul îi întâlneşte pe muzicienii Casella şi Belacqua şi pe poetul Sordello şi află detalii despre
soarta celor doi Guido, Guinizelli şi Cavalcanti, despre pictorii Cimabue şi Giotto şi despre miniaturişti.
În „Paradisul” se atinge adevărata împlinire eroică. Poemul lui Dante dă expresie acelor figuri din trecut care
par să sfideze moartea. Impactul lor istoric continuă şi angajamentul lor le insuflă urmaşilor un sentiment de
exaltare şi o dorinţă de identificare. În întâlnirile sale cu personaje precum stră-stră-străbunicul său
Cacciaguida şi sfinţii Francisc, Dominic şi Bernard, Dante este dus dincolo de sine. Paradisul este un poem al
împlinirii şi al întregirii, împlinirea a ceea ce s-a prefigurat în primele două părţi. Din punct de vedere estetic,
el întregeşte elaboratul sistem de anticipare şi retrospecţie al poemului.
27