Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 31
Bloom împărtășește ipoteza lui Roger Shattuck, potrivit căreia Proust, naratorul și Marcel consideră
că oamenii nu sunt niciodată formați complet la nivelul conștiintei, ci evoluează continuu. ,,În
căutarea timpului pierdut” este un roman al iubirii și al geloziei, un roman sentimental și
experențial, ce îl face pe Proust ,,cel mai puternic multiculturalist, depășind multe din distincțiile
aflate în canonul occidental și cel oriental”.
Joyce autoreclamă influența lui Shakepeare asupra sa, comparând-o cu relația dintre Dante și
Vergiliu. Joyce arată un adevărat curaj creând ,,Ulise” pornind de la ,,Hamlet” și de la ,,Odiseea”
întrucât cei doi protagoniști ai operelor sunt total diferiți. Stephen Dedalus are în roman un discurs
în care pare să îl compare pe Shakespeare cu Dumnezeu, iar Leopold Bloom (Poldy) ,,are o
interioritate shakespeariană, mult mai profund manifestată decât viața interioară a lui Stephen sau
a lui Molly” (BLOOM, 1998 : 328). De asemenea, ,,Priveghiul lui Finnegan” conține o sumedenie de
referințe la Shakespeare și influența este evidentă (Earwicker împrumută trăsături de la fantoma din
,,Hamlet”, dar și de la Claudius, Polonius și Duncan, Iulius Cezar, Lear, Richard III, Bottom și Falstaff,
iar Anna Livia de la Gertrude și Isabella de la Ofelia).
Virginia Woolf a fost influențată în scrierea lui ,,Orlando” de către Pater (cu toate acestea, o
influență nemărturisită). ,,Orlando este bine cunoscut datorită metamorfozei sexuale a eroului-
eroinei și nu datorită a ceea ce e mai important în carte: comedie, caracterizare și o mare dragoste
pentru perioadele majore ale literaturii engleze” (BLOOM, 1998 : 344). Astfel, dragostea
protagonistului/protagonistei pentru alte personaje este de fapt dragostea autoarei de lectură,
deghizată.
Bloom consideră că, deși ,,Procesul” și ,,Castelul” nu se
ridică la nivelul romanelor lui Proust sau Joyce,
povestirile, parabolele și aforismele lui Kafka îi depășesc
pe aceștia, ,,oferindu-ne o spiritualitate independentă
de orice credință sau ideologie” (singurul aspect în care
acesta credea era propria operă). Povestirile scurte ca
,,Pasagerul”, ,,Doctorul de țară”, ,,Vânătorul Gracchus”,
,,Marele zid chinezesc” și ,,Cercetările asupra unui
câine” sunt adevărate realizări literare.
Borges, Neruda și Pessoa sunt văzuți ca și cum ar fi
,,Whitman în aria hispano-portugheză”. Borges a scris
începând cu vârsta de 17 ani poezie în stilul lui
Whitman, însă a cunoscut succesul cu ,,Grădina
potecilor care se bifurcă” (1941). Bloom lăuda valoarea
povestirii ,,Moartea și busola”, subliniind cum Borges
este un ,,maestru al labirinturilor și oglinzilor” (motivul
oglinzii este reluat explicit de autor în povestirea ,,Tlon,
Uqbar, Orbis Tertius”).
21