Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 29

În ceea ce privește opera lui Jane Austen, aplicația critică se fundamentează pe romanul ,,Persuasiune”.
,,Titlul se referă în primul rând la convingerea eroinei, Anne Elliot, la vârsta de nouăsprezece ani, de către
bunica ei, Lady Rusell, să nu se căsătorească cu căpitanul Frederick Wentworth, un tânăr ofițer de marină”
(BLOOM, 1998 : 201). Anne Elliot este comparată cu Rosalind din piesa shakespeariană ,,Cum vă place”,
deoarece ambele personaje ,,ajung aproape de perspectiva creatorului său (...), cu riscul de a submina
însăși calitatea dramatică a creației”. Cu toate acestea, ,,Austen nu slăbește niciodată intensitatea
dramatică”, având un real merit de a implica lectorul în trăirile personajelor.  
Walt Whitman este ,,centrul canonului american”: ,,Nici unul din poeții occidentali, de un secol și jumătate
încoace, nici chiar Browning, Leopardi sau Baudelaire, nu poate să-i pună în umbră pe Walt Whitman sau
Emily Dickinson” (BLOOM, 1998 : 210). Se remarcă la el o capacitate impresionantă de a crea metafore și
imagini artistice deosebite, care ,,deschid un drum nou în poezie”.  În ,,Cântec despre mine însumi”,
Whitman se reflectă în text drept un ,,Isus american”, ,,un zeu în timpul meu”, proclamându-și divinitatea,
iar ,,Cei care dorm” oferă referințe la autoerotismul poetului, subiect sensibil și prea puțin abordat de
critica literară, în special prin grilă feministă.
Emily Dickinson ,,manifestă mai multă originalitate cognitivă decât oricare alt poet occidental, de la
Dante până în prezent (...); dacă nu renumește sau redefinește ceva, revizuiește totul până nu mai poți
recunoaște despre ce-i vorba” (BLOOM, 1998 : 231). Dickinson oferă o poezie (1775 de poeme și fragmente)
cu ,,aspecte kafkiene, labirintice”, care solicită o participare afectivă totală la lectură, cititorii trebuind să
decodifice sensurile profunde ale imaginilor.
,,Niciun alt romancier al secolului al nouăsprezecelea, nici chiar Tolstoi, nu a
fost mai puternic decât Dickens, care rivalizează în inventivitate cu Chaucer și
chiar cu Shakespeare. Mulți critici tind să considere acum  «Casa umbrelor»
romanul lui central” (BLOOM, 1998 : 246). Personajul principal, Esther
Summerson, este confruntat atât cu moartea părinților săi, cât și cu justiția
(,,legea e uzurpată de creatorul lumii, de Demiurg”). Alte personaje ce se află în
fața unor probleme sau au un parcurs sinuos în roman sunt John Jarndyce,
Lady Dedlock și Bucket.  
,,Încântarea începe în Middlemarch când poveștile și adâncimea sau voiciunea
caracterizărilor devin dependente de arta retorică a lui George Eliot și de
controlul resurselor lingvistice, chiar dacă stilul ei nu este de neîntrecut”
(BLOOM, 1998 : 254). 
19