Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 27

Dante, al doilea centru al canonului, nu a fost atât de atacat și contestat ca Shakespeare. ,,Nimic în toată
literatura occidentală, de la iehovist și Homer până la Joyce și Beckett nu e atât de revoltător și de sublim
ca înălțarea Beatricei, sublimată din imagine a dorinței la statutul angelic și devenind un element crucial în
ierarhia bisericească a salvării. (...) Poemul e o profeție cu funcția unui al treilea Testament, care nu este
deloc subordonat Vechiului și Noului Testament” (BLOOM, 1998 : 64).
După Bloom, ,,Divina Comedie devine o a două scriptură, un mai Nou Testament care completează Biblia
creștină canonică”, deoarece în ierarhia divină, Beatrice are un loc superior și călătoria spre ea este ca o
,,gnoză personală”, în termenii lui Curtius, iar în ai lui Charles Williams, ea este ,,cunoașterea dantescă”;
pentru Leo Spitzer, ,,femeia este alegoria nu numai a revelației în sine, ci și a unei revelații personale”. În
ceea ce privește stranietatea operei lui Dante, aceasta constă în reinterpretarea modelului arhetipal al
călătorului, Ulise, în cântul 26 din Infern. Ulise oferă o impresionantă lamentație pe tema scurgerii timpului.
,,Chaucer a preluat de la Boccacio ideea că nu este absolut necesar ca poveștile să fie adevărate sau să
ilustreze adevărul; ele sunt «lucruri noi», noutăți în ele însele” (BLOOM, 1998 : 89). Pelerinajul spre
Canterbury spre mormântul lui Thomas Becket a celor 30 de personaje (printre care și naratorul), ar fi
trebuit să fie încununat de rugăciuni, însă aceștia aleg să spună povești. Târgoveața din Bath își arată ironia
pe tot parcursul cărții. Acest tip de personaj (al jocului, nu al ordinii) poate fi pus alături de Falstaff, de Don
Quijote, de Sancho Panza și Panurge. La polul opus, apare Vânzătorul de indulgențe (comparat cu Iago al lui
Shakespeare), care afișează un ,,entuziasm negativ”.
Bloom avansează ideea că probabil numai Hamlet mai stârnise atâtea interpretări diferite precum Don
Quijote. Pentru Unamuno, nebunia lui Don Quijote e măreață pentru că s-a născut din lupta pentru
supraviețuire, iar Sancho Panza e cel care dă veselie cărții. Don Quijote e nevoit se plece în acest periplu
imaginar din cauza vieții solitare pe care o avea (nu întâmplător inventează și povestea cu Dulcineea del
Toboso). Don Quijote reușește să îl atragă și pe Sancho Panza în acest joc al său, pe post de scutier. ,,Don
Quijote și Sancho Panza își sunt unul altuia parteneri ideali de discuție și se transformă ascultându-se unul
pe altul. La Shakespeare personajele se schimbă ascultându-și propria voce și cântărind cele auzite. Don
Quijote și Sancho Panza nu sunt capabili de un dialog cu propria lor conștiință. Idealul e prea puternic
pentru unul și realitatea pentru celălalt: ei nu-și pot absorbi propriile standarde” (BLOOM, 1998 : 109).
17