Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 26

Capitolul Despre canon se concentrează, mai
degrabă, pe definirea termenului: „Canonul, înțeles ca
relație dintre cititor ca individualitate și scriitor cu
ceea ce s-a păstrat din tot ce s-a scris și nu ca lista de
cărți obligatorii în școală, s-ar putea identifica doar cu
arta memoriei în forma ei literară, nu și cu sensul
religios al canonului. Memoria este întotdeauna o
artă, chiar și atunci când funcționează involuntar”
(BLOOM 1998: 17); ,,Canonul, termen religios la
origine, a devenit o antologie de texte, în continuă
competiție pentru supraviețuire, oricum am considera
alegerea lor: ca fiind făcută de grupuri sociale,
instituții de învățământ și tradiții critice dominante
sau, așa cum cred eu, de autori mai noi, care se simt
aleși de către anumite figuri ancestrale” (BLOOM
1998: 20).
Nu are teologie, metafizică, etică sau teorie politică
decât în măsura în care criticii înșiși i-o atribuie.
Sonetele demonstrează că nu era liber de supraeu,
ca Falstaff, nici transcendent ca Hamlet la sfârșit,
nici nu-și ținea în mâini propriul destin, ca Rosalind.
Totuși el și-a imaginat toate acestea și nu putem
decât să credem că n-a vrut să-și depășească
limitele” (BLOOM, 1998: 47).  
Epoca aristocratică (ca, de altfel, toate perioadele
literare) pare dominată de figura lui Shakespeare -
centrul canonului. ,,Centralitatea lui Shakespeare
pentru canon se poate explica în parte și prin acțiunile
sale complet dezinteresate. În ciuda bâlbâielilor noilor
istoriști și ale altor resentimentari, Shakespeare este
aproape la fel de liber față de orice ideologie ca și
eroii săi: Hamlet, Rosalind, Falstaff. 
În concepția lui Bloom, prima mare realizare a lui
Shakespeare este piesa ,,Zadarnicele chinuri ale
dragostei” (1594), iar unul dintre cele mai reușite
personaje shakespeariene este Falstaff, căruia îi
găsește o serie de trăsături comune cu Alys,
Târgoveața din Bath din ,,Povestirile din
Canterbury”. Alte capodopere ale imaginarului
scriitorului din Stratford sunt personajele: Hamlet,
Rosalind, Lear, Cordelia, Macbeth.  
Totodată, se face un scurt istoric al receptării:
Tolstoi, în eseul ,,Ce e arta?” încearcă să
discrediteze Regele Lear; Hegel face distincții între
peronaje ce aparțin lui Shakespeare și lui Sofocle,
Racine, Lope de Vega și Calderon; Goethe scrie la 66
de ani un eseu despre Shakespeare (la început îl
idolatrizase, apoi încercase să se distanțeze de el,
dar în final își recunoaște admirația). Se anunță
încă din acest capitol influența lui Shakespeare
asupra lui Joyce și Beckett în ,,epoca noastră
haotică”. 
16