Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 23

exil (adesea, realitatea vestică nu corespundea așteptărilor. Este cazul celor care au ajuns între
intelectualii de stânga din Franța!), disidența.
Laurențiu Ulici distinge două perioade caracterizate prin concentrația mare de „plecări”, pe care
le interpretează statistic: cam 50 scriitori au părăsit țara în perioada 1945-1949 (prigoana
regimului comunist, în faza sa stalinistă, împotriva a tot ceea ce reprezenta „trecutul burghezo-
mosieresc”) și aproximativ 200 scriitori au plecat între 1972-1989. Ar însemna, așadar, că peste
12% din totalul scriitorilor români s-au exilat, procent mai mare decât în orice altă tară sud-est
europeană.
Eva Behring alege deceniul drept criteriu de periodizare și distinge trei „valuri” ale exilului:
-Anii ’40-’50: Mircea Eliade, C. V. Gheorghiu, V. Horia, Aron Cotruș, Pamfil Șeicaru, Emil Cioran,
Horia Stamatu, George Uscătescu, Ștefan Baciu, Alexandru și George Ciorănescu, Virgil Ierunca și
Monica Lovinescu.
-Anii ’60-’70: Dumitru Țepeneag, Paul Goma, Petru Popescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, I.
Negoițescu, Virgil Tănase, I. P. Culianu, S. Damian, Gelu Ionescu, Gabriela Melinescu, Sanda
Golopenția.
-Anii ’80: Norman Manea, Ion Caraion, Dorin Tudoran, Matei Vișniec, Bujor Nedelcovici, Nicolae
Balotă, Mircea Iorgulescu etc.” (ORIAN : 122)
În anii '80 se naște conceptul de ,,est-etică”, stabilind paradigmele canonului exilului, caracterizat
atât prin etică, cât și prin estetică.  
Fenomenul exilului a fost atent analizat după prăbușirea regimului comunist, însă pare a fi un
proces ce continuă încă, întrucât repercusiunile sale sunt observabile asupra culturii române
(niciunul dintre disidenți nu s-a întors, mutându-și domiciliul în România, totuși unii dintre aceștia
au continuat să se implice în literatura română, prin cărți scrise în română, vizite în țară și
interviuri).
13