Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 19

Se creează ,,școala de literatură” Mihai Eminescu, unde tinerii erau învățați să aplice în scris principiile
realismului socialist. Se urmărea crearea unei noi categorii profesionale, a scriitorior angajați pentru a
,,lăuda” regimul, scriitori care să poată produce texte la comandă și să își facă norma impusă după planuri
stabilite riguros.  
Broșura lui M. Novicov din iulie 1955, ,,Principiul leninist al spiritului de partid și unele probleme ale creației
literare”, sintetizează principiile realismului socialist: orientarea tematică în spiritul direcțiilor partidului,
eroul de tipul omului nou al regimului, necesitatea evidențierii inamicilor în lupta de clasă, un final
moralizator ideologic.
O altă metodă de consolidare a canonizării realismului socialist a fost arestarea scriitorilor neînregimentați
politic. În anul 1958, au fost închiși Constantin Noica, Dinu Pillat, Păstorel Teodoreanu, Ion Negoițescu,
Nicolae Steinhardt, Ion Caraion, Paul Goma și alții, fiind considerați neobedienţi cerințelor scrisului
socialist. Sintagma ,,element dușmănos” era adesea folosită în anii '50. Ulterior, din anul 1964, noțiunea de
,,deținut politic” devine problematică. Oponenților regimului li se fabricau dosare de infracțiuni false sau de
bolnavi mintal.
„Un alt sindrom al epocii: scrisul nu mai era o activitate spontană, aleatorie, ci o obligaţie. Dacă, pentru o
vreme, nu ofereai nimic pentru publicaţie, deveneai suspect. […] dispăruse total dreptul de a alege. Câţi ani
aveau să mai treacă? Vreo opt, până în 1956, când, urmare a unui (relativ) dezgheţ, s-au produs schimbări,
«s-a dat drumul la dragoste» (ce formulă aberantă), am putut scrie «pasteluri», ne-am recâştigat
vocabularul… Dar până la acea dată […] s-au succedat anomaliile impuse de Partid, torturile, demascările,
sancţiunile” (CASSIAN, 2003 : 79).
În timpul lui Nicolae Ceaușescu, se poate vorbi de o destindere în literatura română, cadrul cultural fiind
mult mai permisiv. Realismul socialist fusese ,,evacuat”, nu mai era singura metodă acceptată, scriitorii
aveau mai multe alternative.  
,,Într-o întrevedere din anii '80 cu noul lider comunist, Nicolae Ceaușescu, scriitorul Marin Preda,
bucurându-se de un enorm prestigiu, a avut îndrăzneala să-i spună prim-secretarului partidului: «Tovarăşe
Nicolae Ceaușescu, dacă vreți să reintroduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!» ”
(MITCHIEVICI, 2016 : 20-21)
Ana Selejan are un demers impresionant de a analiza ,,Literatura în totalitarism”, între anii 1949 și 1960
(deci în perioada stalinistă a regimului, perioadă numită de Marin Preda ,,obsedantul deceniu”) în cele șase
volume ce îi compun lucrarea. De la primele pagini ale volumului I, atrage atenția asupra schimbărilor
vocabularului (începând cu anul 1949), care se împărțise în ,,două lagăre”: ,,spre unul dintre ele vor fi
mitraliate mult mai multe cuvinte și expresii tipice” (SELEJAN, 2007 : 10). Tot în primul volum găsim o
impresionantă ,,colecție” de poezie patriotică a anului 1949, care se înscrie în literatura aservită regimului.
De exemplu: ,,Tovarășe! / cu pumnul voințelor/ să zdrobim normele ce ieri au fost o victorie/ Maiul aducă pe
grafic noi cifre/ Și ziua cu zi/ Și anul cu an/ Să ne aducă mai aproape cu adevărata nouă/ singura omenirii
istorie.-Toma George Maiorescu, Voința în mai, în Flacăra, nr. 19 (71), 14 mai” (SELEJAN, 2007 : 51). 
Penuria de proză invocată în 1948 e depășită în 1949, întrucât apăr lucrări ca: ,,Cifrul” de Petre Iosif,
,,Sfârșitul lui Iacob Onisia” de Geo Bogza, ,,Evadare” de Al. Jar, ,,Ana Roșculet” de Marin Preda, ,,Mitrea
Cocor” de Mihail Sadoveanu. În anul 1950, lucrurile arată similar. Din anul 1951, ,,balanța inspirației se 
9