Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 109

magică lui Faust, care îl întinerește. Prima parte a tragediei continuă cu prezentarea încercărilor lui Faust de a
o cuceri pe Margareta (,,Frumoasă domnișoară, pot să îndrăznesc / Să mă alătur, să vă însoțesc?” -GOETHE,
2017 : 115), care în final dau roade: Margareta cedează și cade în păcat: rămâne însărcinată, naște, își ucide
copilul și este închisă.
,,După ce Goethe l-a introdus pe Faust al său în viața care ne înconjoară în mod nemijlocit, și îl înfățișează
trăind acea minunată tragedie a lui Gretchen, el îl duce afară, în lumea care e mare din punct de vedere
exterior: lumea curții imperiale. Aici Goethe urmărește să arate că Faust trebuie acum să pătrundă cu adevărat
și în mod spiritual în misterele acestei lumi. Dar apoi Faust ar trebui să fie introdus în lumea spirituală reală, în
lumea suprasensibilă” (STEINER, 2012-I : 35).
Partea a doua a tragediei este mai amplă, fiind divizată în cinci acte. Faust și Mefistofel sunt la curtea unui
împărat (ce a fost identificat cu Ludovic XV al Franței de către critică), pe care Faust îl ajută (prin intermediul
magiei) să nu mai aibă datorii; tot aici, Faust primește diferite atribuții la curte, între care aceea de a organiza
petreceri. La una dintre petreceri, îi aduce în fața invitaților pe Paris și Elena din Troia (Faust e fermecat de
frumusețea Elenei). Prin reîntoarcerea lui Faust acasă, cititorul află că Wagner a ajuns un mare savant datorită
practicilor alchimice (una dintre realizările sale este și crearea ciudatului Homunculus, un om de mici
dimensiuni într-o eprubetă).
,,E nevoie, așadar, iarăși de Mefisto, pentru că din ceea ce realizează Wagner să rezulte cu adevărat
homunculus. Dar acesta este realizat acum. Și el devine așa cum învățase Goethe să-l descrie pe homunculus,
după indicațiile lui Paracelsus. Și homunculus devine într-adevăr imediat clarvăzător, fiindcă el vede cu ochiul
spiritual visul lui Faust, descrie ceea ce trăiește el, retras în mod luciferic, într-un fel de altă stare a conștinței,
faptul că Faust ajunge cu adevărat în lumea Antichității grecești” (STEINER, 2012-II : 71).
Faust și Mefistofel participă apoi la o noapte de Walpurgie clasică. Apoi, Faust e dus de Manto, fiica lui Esculap,
în Imperiul Umbrelor, unde o putea răpi pe Elena. Transformat în cavaler medieval, Faust se căsătorește cu
Elena; aceasta îi dăruiește un fiu- Euphorion (care, încercând să se înalțe spre soare cu aripi lipite cu ceară,
moare); odată cu dispariția lui Euphorion, Faust o pierde și pe Elena și se întoarce în Germania.  
După altă serie de întâmplări, Faust e înfățișat bătrân și e vizitat de Lipsă, Vină, Grijă și Nevoie; își pierde
vederea atunci când Grija suflă peste el (GOETHE, 2017 : 448). Încercând să ducă la bun sfârșit o lucrare
(săparea unui șanț), cerându-le muncitorilor să continue să sape în ciuda întunericului, Faust sfârșește prin a fi
înșelat de Mefistofel, ce profită de orbirea protagonistului, întrucât cei ce săpau erau Lemuri, iar ,,lucrarea” era
groapa pentru Faust. În acest moment, pactul anunge la final, întrucât Faust rostește: ,,Aș vrea să văd
asemenea devălmășie, / Să locuiesc cu liberul popor pe liberă câmpie. / Acestei clipe aș vrea să-i spun, întâia
oară: / Rămâi, că ești atâta de frumoasă! / Căci urma zilei mele pământene / Nici în eoni nu poate să dispară. /
Și presimțind o fericire ce înaltă se-nfiripă, / Eu gust acum suprema clipă” (GOETHE, 2017 : 451).
În ciuda înțelegerii inițiale, sufletul lui Faust e încredințat Cerului, întrucât Corul Îngerilor se luptă cu forțele
întunericului, aruncând cu roze, iar femeile pocăite (între care și Margareta) se roagă pentru el și laudă numele
Domnului. Ultimele versuri ale tragediei sunt: ,,Tot ce-i vremelnic / E numai simbol. / Ce-i chip îndoielnic / Aici
s-a-mplinit. / Nespusul, deplinul / Izbândă-i aci. / Etern-femininul / Ne-nălță-n tării” (GOETHE, 2017 : 470).
„În «Faust», grație personificării lor în cei doi protagoniști, demonicul și tragicul se află într-un echilibru
perfect; Goethe însuși numește această cumpănă stabilă  «fericire tragică». Faust își anunță, într-un fel
demonismul precum și vocația tragică încă înainte de apariția lui Mefisto; dar nu ajunge să aibă o reală arie de
manifestare a hybris-ului personal decât după intrarea în scenă a  «partenerului negru» : acesta e cel care-i
oferă, de fiecare dată, prilejul de a se adeveri ca atare. Dar Mefisto nu e un simplu auxiliar: el constituie partea
care-l întregește pe Faust ca om total; încât ceea ce ni se pare că Mefisto oferă este de fapt ceea ce Faust însuși
descoperă: în fiecare clipă Faust îl descoperă pe Mefisto ca pe o posibilitate a sa, ca pe o latență care devine
activă” (DOINAȘ, 1984 : 22).
99