Revista PP Paradigmele Postmodernitatii 3 | Page 101

Deține o empatie dusă la extrem, analizează, trăiește până în măduva oaselor orice miros adulmecat și
recunoaște doar lucrurile concrete. Ceea ce nu se poate atinge, vedea ori, mai ales, mirosi, rămâne
pentru el o ambiguitate. Această deosebire a lui Grenouille m-a dus cu gândul la REM-ul lui Mircea
Cărtărescu (unde Egor spune că e dificil să scrii, el scrie aproape zilnic „nu nu nu nu nu nu”, cu speranța
că fiecare „nu” va transmite ceva diferit față de anteriorul sau următorul “nu”). Dovada : „i se spunea în
toate cazurile lapte, deși, după cum simțea Grenouille, avea în fiecare dimineță altă aromă și alt gust,
după cât era de cald, după vaca de la care fusese muls și felul hranei aceleia”. În opinia mea, el reprezintă
definiția copilului special, care, din păcate, pășește pe căi greșite tocmai din pricina obsesiilor, fobiilor și
a gândurilor sale.
 Cu toate acestea, lui Jean-Baptiste Grenouille nu i se poate nega talentul, harul – deși monstruos, căci
ține, într-un fel, de animalitate – de a sesiza specificul mirosului ființei umane, un miros profund, dincolo
de toate mirosurile corporale grosiere, un miros nealterat emanat parcă de o ființă lăuntrică, nu de cea
carnală. Este o mireasmă specifică, ce aparține „anumitor oameni: acele rare făpturi care inspiră iubire”.
Probabil, la un moment dat, cititorul nu-și poate reprima o undă de simpatie pentru acest personaj care,
în fond, își dorește ceea ce își doresc toți oamenii, și anume să fie iubit.
Transformarea unui roman ficțional cu tentă polițistă într-o fantezie psihanalitică dictează ritmul
finalului, iar ilustrarea, în plan literar, a unor senzații olfactive este foarte reusită și, probabil, neîntrecută
așa cum afirmă și criticul literar Bernard Pivot : „Cartea asta trăsnește a capodoperă!”.
91