Lumea mă auzea pe mine, mă imagina pe mine, trăia prin mine, prin tot ce le spuneam și le transmiteam eu. Și nimeni în momentul acela nu mai știa că tu ești poetul sau doar un om din mulțime. Sau doar un om care nici măcar nu era în mulțime. Așa e viața scriitorului; privește din spatele cortinei cum opera lui prinde viață în mâinile și în gurile păcătoase ale unor excentrici și fanteziști actori de mâna a doua. Credeam că mor… cum m-au cuprins cu toții, și-mi lungeau silabele acolo unde nu era cazul. Și făceau mutre și se schimonoseau. Și stricau tot farmecul meu; farmecul pe care mi l-ai dat tu când m-ai recitat pentru prima oară în oglindă. Mai știi? Și te temeai de propria reflexie. Te temeai de ce vei spune; îți era frică de tine; frică de mine; îți era frică de ce am creat împreună… și de tot ce avea să urmeze…
Eu știu că tu ești tatăl meu. Și mama mea. Știu că m-ai hrănit cu toată imaginația ta- ai dus-o la extrem. Ți-ai stors în miez de noapte o rimă, ca să sun mai bine. Ți-ai strecurat privirea prin perdea să vezi de luna nu-ți șoptește vreun vers. Eu mă înfruptat în voie din sufletul tău și iată- m-am șlefuit ca un diamant. Și am tăiat atât de multe răsuflări cât am podidit și lacrimi. Și am semănat și zâmbete pe alocuri și s-au făcut lacrimi și acelea. Dar ce folos?
Orizonturi Literare/ sepembrie 2013 41