Revista Orizonturi Literare Revista Orizonturi Literare - august 2013 - Page 29

Nu mai auzeam nimic în jur. Singurele cuvinte pe care le-am auzit în acest timp au fost “Dacă ţipi, te omor!”. Am încercat să scap din mâinile ce-mi ţineau strâns abdomenul, însă era în zadar. Am apucat să ţip, deşi îmi era interzis. A fost greşala ce m-a adus în starea de acum. Am apucat să-i văd faţa. Era îngrozitor de hidos. Era puternic şi trecut de 40 de ani. Atunci s-a produs actul la care m-am opus tot timpul. Eram pur şi simplu executată.

Neajutorată, mi-am găsit puterile pentru a mă duce acasă după câteva ore bune în care am zăcut pe strada rece. Abia a doua zi am fost găsită în faţa uşii de către părinţi. Şocul a fost prea puternic, rămânând paralizată de la brâu în jos. Niciun doctor nu a putut face imposibilul posibil pentru a mă readuce pe picioare. Eram în floarea vârstei, ce vina am avut eu oare? În tot acest timp, am ales singurătatea, izolarea, refuzând orice ajutor. M-am gândit la toate posibilităţile pe care le aveam pentru a evita această nenorocire. Niciuna nu m-a ajutat să-mi revin. Trăiesc cu acest coşmar chiar şi în ziua de azi. Eşti singura persoană căreia i-am spus povestea mea, aşa cum am trăit-o, fără niciun detaliu în plus sau în minus.

De aceea, momentele fericite care ne aduc în faţa unor clipe de neuitat trebuie alese cu grijă. Fiecare secundă de fericire se poate transforma în ani de tristeţe continuă. Fiecare minut de tăcere, creează un moment de regăsire. Fiecare om îşi are povestea lui ascunsă. Depinde doar de el când îşi alege momentul potrivit de a o face publică. Nu sunt un om fericit. Am ştiut ce este fericirea până când am pierdut-o şi nu am mai ales să o deţin, este trecătoare.”

Andreea TINCU-Dâmboviţa