Erai întinsă pe plajă, lângă mine, iar eu nu-nţelegeam, de ce mă simt aşa de bine şi te priveam, pe-ascuns. Te studiam. Iar tu zâmbeai, aşa, zâmbeai aşa, după ochelari şi nu ştiam că-mi urmăreai orice mişcare,
în timp ce eu, aveam ochii-aruncaţi spre larga mare sau… poate undeva, în depărtare.
Apoi, plimbarea şi masa ce-am luat-o, împreună... şi mai târziu, fiind pe plajă, căutând, în zadar, un clar de lună, ţinându-ne de mână ca doi copii,
ca doi începători, timizi, simţind şi lucruri, ce n-au fost de mult: fiori.
Cum aş putea uita, când, dragoste-am făcut, în noapte, când noi, nu bănuiam şi nici nu-nţelegeam de unde, pe buze, ne veneau dulci şoapte.
Şi-mbrăţişări şi gesturi, atunci, parcă venite, din vremuri şi timpuri, de dinainte pregătite. Ne cunoşteam, parcă, de-atâta timp şi mulţumeam că ne-am găsit, lui Dumnezeu sau poate chiar lui Zeus din Olimp.
M-aplec acum spre rânduri şi-ncerc, să recitesc ce-am scris, ce am omis, ce-aş vrea să îţi mai scriu…să-ţi spun din nou, că te iubesc.
Ţi-as spune şi ţi-as scrie şi pe cer, de aş putea, că te iubesc, că timpul, niciodată, nu mai doresc să-l irosesc. Odată, nu am ştiut şi nici nu am avut habar, că viaţa fără tine, nu poate avea sens, iar tu ai reuşit să-mi umpli un gol imens, din existenţa mea, atât de efemeră. Te-am întâlnit oare,mai ştiu eu, cândva, în altă eră? Te simt, te ştiu, de parcă am trăit demult, odată, cu tine-alături şi ştiu că te-am iubit şi simt şi ştiu că şi-atunci, cu tine, am fost fericit.
Orizonturi Literare / octombrie 2013 23