Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 - Page 7

pag.7

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014

Ce vină are toamna că mă cheamă

Apusu-n şoapte reci de catifea?

Ce vină are lacrima de mamă

Că viaţa asta parcă nu-i a mea? (Ce vină are toamna)

Se scutură cuvintele din ani, tăcerile de dor şi suferinţele în acest anotimp, iar lacrimile nu au culoare. Aceasta e toamna Mariei Ieva.

“Mi-ai scuturat cuvintele din ani,

Dar mi-aş dori să-mi scuturi întrebarea

Şi-n murmurul tăcerii din platani,

Să-mi tatuezi pe lacrimă mirarea.

Mi-ai scuturat tăcerile de dor

Şi-am înnoptat în visuri nerostite,

Mi-aş fi dorit să-ţi spun cuvinte de amor,

Dar ai plecat prea repede, iubite.

Mi-ai scuturat cu frunzele din măr,

Ce n-am avut, ce am şi încă doare

Te-aş întreba să-mi spui un adevăr,

Dar, Doamne, lacrimile n-au culoare!” ( Toamna merilor goi )

Tot toamna îi aduce nevoia de libertate, de a hoinări în mister şi pasiune.

“Să nu mă chemi acasă, mai vreau să hoinăresc,

Să mă cunun cu toamna sub roua dimineţii

Şi dacă mi se cere chirie să plătesc,

Cu lacrima iubirii voi da aromă vieţii.” (Lacrima iubirii)

Apogeul simbolistic al toamnei este atins când poeta se intitulează ,,copil al toamnei”, în mod sugestiv pentru a sublinia amprenta pe care şi-a pus-o acest anotimp asupra vieţii sale.

“În labirintul întrebărilor nespuse,

Cu umbra mea de mână, adesea, am păşit,

Eram copilul toamnei, ce încă nu crescuse,

Sub umbra de tăcere, de vise răvăşit. “ ( Labirintul intrebarilor )

Ecoul toamnei este un strigăt de redeşteptare a iubirii; poeta contemplă o toamnă tristă, cu ochi ,,de lacrimi uzi”.

“Chiar dacă strig, nu mai auzi

Ecoul toamnei cum ne cheamă

Şi-n ochii ei, de lacrimi uzi,

Să te privesti, îţi este teamă.” ( Nu mă privi! )

O tăcere îngerească pluteşte în versul său, când ascultă şoapta divinităţii.

“ Am asteptat ca macii să-nflorească

Căci am crezut c-am să-nfloresc şi eu,

Dar s-a lăsat tăcerea îngerească

Şi mi-a vorbit în şoaptă Dumnezeu.” ( Am asteptat )

În versurile Mariei Ieva se răsfrâng lujeri de lumină şi curg lacrimi divine.

“ La marginea pădurii de stejar

Când tremura un lujer de lumină,

Din dansul frunzelor cu ochi de jar,

Se desprindea o lacrimă divină.” (Un lujer de lumina)

Muguri de speranţă încolţesc acolo unde îngerii sunt un decor sublim.

“ Azi s-au întors caişii spre lumină

Şi vise-au aşezat pe portativ,

Ca îngerii să ne aducă smirnă

Când totul o sa pară relativ”. (Mugur de speranţă)

Din versuri întelegem ca îngerul nu este închipuire, este o parte a fiecărui om. În momentul în care alegi să trăieşti prin şi din iubire ajungi să cunoşti omul altfel, să-l vezi în toată splendoarea lui.

“Cu fruntea sprijinită de-al tău umăr,

Am auzit şi îngerii visând,

Şi-am început ca anii să mi-i număr

Cu primăvara ultimului gând.” (Primăvara ultimului gand).

Pentru a da profunzime trăirilor sale, Maria Ieva creează imagini de o frumuseţe răvăşitoare, unde altare de lumină veghează renaşterea iubirii, o iubire care ,,creşte nufăr din noroi”.