Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 - Page 5

pag.5

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014

“Iubirea noastră a născut poeme,

Dar a-nţeles cuvântul mai întâi,

Când în tăcerea nopţilor boeme

Eu te rugam în şoaptă să rămâi.

Căci din poeme a născut iubirea,

O perlă ce creştea în amândoi

Şi-am început să ne ferim privirea

De lacrima durerilor din noi.” ( Primăvara ultimului gând)

Se lăsă purtată de propriile trăiri, nu îşi îngrădeşte simţirile şi crede în libertatea zborului absolut; crede în nobleţea oamenilor, reuşind să îmbine, găsind analogii, între natura şi starea sufletească. Face deseori referire la cele 4 elemente primordiale ale vieţii, conştienta fiind că le conţine pe fiecare.

Apelând la simboluri mitice precum Orfeu sau simboluri divine precum îngerul, poeta îşi mângâie reveria.

“În ochii tăi cei negri nu am ştiut, iubire,

Că stă să se adape întâiul curcubeu,

Când mângâiat de pleoape un dor de nemurire

A sărutat cuvântul pe lira lui Orfeu”.

În zborul său spre absolut are ca martori ai iubirii: “cerul, marea şi pământul”.

În ochii tăi ca iarba s-a dezlegat misterul

Şi am văzut doi îngeri cum pot să se iubească;

Să nu alungi iubirea că ne blesteamă cerul

Şi marea , şi pământul nu pot să ne jelească.” ( În ochii tăi )

,,Iubirea supremă ar putea chiar să împartă cerul în două”, această viziune o regăsim şi în versul său unde drumul iubirii şi-l doreşte sfânt, anume stropit cu mir.

“Împarte-mi, iubitule, cerul în două

Când ochii flămânzi merg iar să se culce,

Stropeşte-mi cărarea cu mir şi cu rouă,

C-un strop de iubire din lacrima dulce.” ( Lecţia de pictură )

Iubirea nu e o simplă poveste, ci este cântată pe lira de foc a sufletului. Un cântec în care freamătă zbuciumul şi iubirea. Dar, mai presus de toate, poeta regăseşte făclia veşniciei.

“ Povestea Ta nu e poveste,

E zbucium, cântec şi iubire,

E ce-a rămas pe albe creste

-Lumina pentru nemurire”. ( Jumătăţi de vorbe goale)

Sărutând cuvintele, aşa cum muribunzii săruta pământul, ca o ancoră aruncată între cer şi pământ, Maria Ieva îşi revarsă trăirile într-o ,,ultimă scrisoare”, lăsând sufletul să atingă cele mai înalte cote de vibraţie.