Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 - Page 32

*

S

O

N

E

T

E

*

Echinocţiu de toamnă

Nici chiar uitarea n-o să mă aline

când voi cădea sub ultima secure.

Orbecăind în neputinţi obscure

voi alerga şi-atunci, fugind de mine.

Eu, Don Quijotul visurilor pure,

am îmbrăcat mereu armuri străine

şi am crezut că voi putea obţine

victorii-n orice lupte, cât de dure.

Dar soarta crudă mi-a muşcat genunchii,

veninul ei mi-a pârjolit rărunchii

şi-am suferit mereu de-o cruntă sete,

într-un deşert ce s-a numit durere

şi-ntipărit pe ani ca o pecete

de care-ncerc să scap, dar nu mai piere.

Menirea

Menirea mea e taina ce-mi apare

de-atâtea ori la câte o răscruce,

când simt pe umeri o imensă cruce

ce se vrea aripi jinduind să zboare.

Dar nu-nţeleg de ce mereu mă duce

destinul spre o altă încercare

şi de ce viaţa în continuare

la cumpene şi hopuri se reduce.

Aş vrea să împlinesc a mea menire

spre-a nu mai suferi încă o dată,

dar lupta dintre ură şi iubire

ce-n sufletu-mi se duce-nverşunată,

îmi pare-a fi eterna răstignire

ce-a fost, ce e şi fi-va repetată.

pag.32

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014