Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 - Page 31

pag.31

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014

Sunt

Sunt o carte sau doar o filă, poate,

Ai început să mă citeşti şi numărai anii pe degete

La un moment ai aţipit şi timpul trece

Acum e timpul să-mi rup foi, voi fi mai rece.

Sunt diavolul ce creşte-n rai

Am fost mereu acut că Zamfir la nai

După atâtea anotimpuri tari şi moi

Nu rămâne decât distanţa dintre noi.

Sunt rece, cald, blând şi plăpând

Am fost curat dar am stat direct în vânt

Şi uite-mă murdar până şi-n cuvânt

De-aş fi o pasăre mi-aş lua avânt.

Sunt lipsă acută de inspiraţie divină

Ştiu că pe Pământ pentru toate eu sunt singurul de vină

Şi aştept un soare, super-soare ce-o să vină

Cu el mă port la fel, să văd cine mai e de vină.

Sunt băiatul ce a vorbit cu moartea

Îi şoptea că o să-l urce şi îi arătă libertatea

Dar de parcurs prin îmbrăţişări am înţeles stupiditatea

Şi într-un final m-am detaşat şi am ales libertatea.

Sunt zâmbetul meschin dintr-o poză de album

Am fost mereu constrâns că ar trebui să iasă fum

Prin nuanţe cenuşii zăresc culori pe drum

Suspin, păşesc şi doar eu mai cred ce spun.

Sunt lacrima lui Ovidiu ce mi-a ridat şi fata

Cu mâinile scorojite în nisipul fin caut speranţă

Speranţa ştiu că nu se ascunde ci e-n fata

Ca un prunc mă bucur că o văd pe mama dimineaţa.

Sunt poezia moartă din inima bărbatului

Vom fi pe veci prinşi în mrejele calvarului

Vom şti târziu şi e târziu că măştile acoperă faţa clovnului

Lasă-mă să lupt sau dă-mă pradadorului.

Să plouă peste sate mohorâte

Ciobanii stau în corturi, oile-s plouate

La fel şi omul ce-a pierdut

Prin râuri, şiroaie se caută când a căzut

Să-mi uzi tu ploaie mâinile murdare

Să pătez greşit această foaie

Că altfel parcă totul merge prost

Într-un final să mă bucur de-un infern anost

Şi plouă, plouă, plouă... suspină cerul

De-o fi de fericire, de-o fi de tristeţe

Îl las să-şi înţeleagă în surdină gândul

Eu prefer singurătate, ploaie şi un câmp de linişte.

de Marius Crăciun

Sunt zâmbetul meschin dintr-o poză de album

Am fost mereu constrâns că ar trebui să iasă fum

Prin nuanţe cenuşii zăresc culori pe drum

Suspin, păşesc şi doar eu mai cred ce spun.

Sunt lacrima lui Ovidiu ce mi-a ridat şi fata

Cu mâinile scorojite în nisipul fin caut speranţă

Speranţa ştiu că nu se ascunde ci e-n fata

Ca un prunc mă bucur că o văd pe mama dimineaţa.

Sunt poezia moartă din inima bărbatului

Vom fi pe veci prinşi în mrejele calvarului

Vom şti târziu şi e târziu că măştile acoperă faţa clovnului

Lasă-mă să lupt sau dă-mă pradadorului.