Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 - Page 24

pag.24

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014

n-avea să fie vreodată. Îmi dădea niște migrene teribile.

-Cu timpul, am observat că nu am control asupra a ceea ce scriu, cu atât mai mult asupra mea când mă aflu în momentul creației.

-Și eu pățesc același lucru! - am izbucnit, fericit că aveam ceva în comun cu acest titan care mă fermecase peste poate prin maniera lui de a fi.

Râse cu poftă, cu un soi de dragoste părintească.

-Treaba scriitorului știi care e?

Dădusem din cap afirmativ, dar nu aveam nicio idee. Fusese unul din acele impulsuri idioate cărora ne supunem cu toții câteodată. Ca cel de a trece pe zebră când semaforul arată două secunde rămase. Presupuneam că Lupescu vorbea de autocontrol, dar această opțiune murise înainte de a se fi născut, căci o retezase vocea scriitorului.

-Treaba scriitorului - își reluă Lupescu ideea - e să observe, să analizeze și să transpună ce vede; nu trebuie să-și chestioneze niciodată inspirația, căci aceasta va veni întotdeauna dintr-un loc prin care dacă te plimbi prea mult, vei realiza că va naște monștrii. Tu ești ca mine, copile, am observat asta în prima zi în care te-am văzut. Și să știi că nu mă bucură atât de mult pe cât ai crede tu că o face, pentru că n-aș dori soarta noastră nimănui. E greu să fii aruncat într-un timp de care nu aparții. Enoch a mințit atunci când a spus că omul își poate alege următoarea viață de pe un ecran, în același mod în care schimbăm noi canalul la televizor. Lumea, așa cum o cunoaștem noi, nu ar mai fi la fel. Probabil Enoch era la fel ca Noe, cum l-a descris viermele lui Barnes. Toate lucrușoarele acestea ale vieții au un sens – nimic nu e lipsit de sens. Avem nevoie și de bune și de rele; și de trânte și de mâini care să ne ridice. Scriitorul e o ființă – nu știu dacă vei înțelege cuvântul – agathokakologică.

Îmi scosesem carnețelul din buzunarul blugilor, să-l notez; aveam o sete de cunoaștere de nestins. Un Setilă academic, dacă vreți. Anticipând curiozitatea mea, îmi explică acest termen spre marea mea bucurie:

-Agathokakologic e un adjectiv. Naiba știe dacă există la noi sau dacă-l mai știe cineva. Notează-ți acolo, poate ai să-l folosești vreodată. Înseamnă format din bine și rău. Profesorul tremură imperceptibil și flacăra aceea verde îi inundă ochii din nou.

-Mai ales rău! –

Scuipă cuvintele cu acea voce care venea din interiorul său, dar nu-i aparținea nici în ruptul capului. Auzisem cealaltă voce, cea incredibil de frumoasă în interiorul minții șoptindu-mi să nu-l ascult. Îmi cuprinsesem tâmplele în palme și o broboană de sudoare îmi apăru imediat pe frunte de parcă mi s-ar fi lichefiat creierul și-mi ieșise prin pori.

-Nu te teme, Vlad, ajungem și-acolo. Nu-ți fie frică. Toți creatorii de artă și mai ales spiritele artistice închistate în trecut sunt ca mine și ca tine. Cum ți-am spus deja – nu sunt singuri în ei, în mintea și în corpul lor – sunt toți cârpiți ca niște păpuși.

Chiar dacă îmi spusese să nu-mi fac griji și mă îmbărbătă, nu putusem să mă opresc din tremurat. Nu mă așteptasem să văd un asemenea circ sinistru atunci când sunasem la ușa scriitorului; bineînțeles, fusesem întotdeauna fascinat de grotesc, fantastic și supernatural, dar acum, că vedeam cu ochii mei ceva ce nu puteam explica, era o cu totul altă ”mâncare de pește”. Uitasem că mă aflam într-un cadru formal, cu o persoană ilustră în față, care îmi mai fusese, pe deasupra, și coordonator și ridicându-mă brusc de pe scaunul tapițat urlasem din toți rărunchii:

-Ce mama dracului se întâmplă?

Lupescu trebuie să fi fost foarte uimit de ieșirea mea, căci tresări violent și-și pătă cămașa cu stropii de vin care-i săriră din pahar. Se uită la mine cu o privire suferindă, parcă implorând, mut, compasiune și comprehensiune.

-Vlad, nu-ți fie frică. Ia loc, te rog. Trebuie să-ți arăt ceva, și apoi vei înțelege totul. Și cel mai important este că te vei înțelege pe tine însuți și vei vedea importanța alegerii tale de a deveni sau nu scriitor, dacă asta este cea ce îți dorești cu adevărat.

-Poți să-mi arăți chiar dacă nu stau jos, i-am răspuns, respirând greoi, de parcă aveam o nicovală pe piept.

-Cum dorești... Te asigur că nu ai de ce te teme. Nu au nicio putere asupra ta, chiar dacă ai și tu – sau vei avea – doi asemenea informatori.

-Despre ce vorbești?