Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 - Page 22

pag.22

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014

Rasa de Prometei

de Priotese Sebastian Constantin

Vor fi întotdeauna oameni care vor batjocori spiritul timpului în care trăiesc. Oameni care nu-și vor găsi vreodată liniștea sub acoperișul lumii. Lumea e plină de astfel de gloate de Ahasuerus – călători rătăciți, înghețați într-un timp de mult apus. Sunt ca insectele prinse în globurile de rășină, din niște ere în care zeii se aciuau pe pământ, și la fel cum poți vedea în acea flacără de sepia silueta și poți distinge trăsăturile insectei, dar nu poți vedea ce au înăuntru, așa-i poți vedea pe acești alienați, dar nu poți vedea înăuntrul lor.

Perdelele ferestrelor sunt trase, căci dacă ar trece lăncile de lumină prin sticle, s-ar îndrăgosti de ele cu-atâta ardoare și pasiune bestială încât s-ar uita pe ei înșiși și s-ar prăvăli în vortexul uitării. Am cunoscut un astfel de om – un demizeu făurit de Byron în flăcările iadului și expulzat în viață cu cioburi de foc arzându-i în piept, blestemat să n-aibă liniște până nu se și-l va consuma, blestemat să trăiască într-o vreme care-i strivește inima sau i-o înnegrește într-atât încât înnebunește în cele din urmă, singur, așa cum i-a fost hărăzit. Posedat de geniile celor morți și trist ca Orfeu când își văzuse dragostea transformată-n piatră. Mândru în tristețea lui ca Prometeu atunci când vedea siluetele vulturilor în lămpile fulgerelor dar îi treceau prin fața ochilor frânturi din fețele celor care se-ncălzeau la focul furat și găsea putere să râdă atunci când ciocurile de fier ale vulturilor îi ciuruiau ficatul.

-N-am să am liniște până când berbecii naturii nu vor lovi și ultimele bastioane ale orașelor și apa ar să se ridice, învolburată și magnifică, ca un nebun Cthulhu trezit din somnul lui stelar să pustiască lumea; când copaci noduroși o să țâșnească – invocați ca prin vrajă – să spulbere cimentul și să-și urce coroanele verzi la cer, ca stelele să le-mpodobească-n aura lor de-un albastru catodic, înghețat și sfidător... Dar astea-s toate doar tristețile panteistului. Chiar de-ar fi zei, de mine i-ar durea pe ei capul? Și totuși, mă simt puternic și mândru în haina solitudinii mele – mândru că n-ar să mă-nghenuncheze nimeni vreodată. Uită-te-afară. Toate spiritele morților raliază-n furtună ca spartanii către Termopile și strigătul lor de luptă crestează cerul – ei urlă valorile de mult pierdute și deplâng lumea asta moartă. Eu am încetat să o mai deplâng; la ce bun să plângi după ceva mort? De-ar avea lacrimile puterea de-a aduce înapoi la viață, n-ar mai exista Moarte.

În ochii scriitorului tremură o flamă verzuie și chipul i se contorsionă pentru o fracțiune de secundă într-un rânjet. Vocea i se schimbă în ton bariton, fără emoție; mă dădusem inconștient cu scaunul înapoi, cu toate că nu văzusem nimic malign în schimbarea sa, ci dimpotrivă, m-am simțit mai atras de el.

-Nu trebuie să-ți fie frică,”, îmi spuse și surâse cald - niciun om versat în ale artelor nu e singur în el însuși. Voi presupune că ești familiarizat cu monstrul lui Shelley.

Am dat din cap afirmativ, cu ochii pironiți în ochii bătrânului, fermecat de claritatea ochilor săi și melancolia în care căzuse și-și plasă capul în podul palmei drepte, lumânarea iluminându-i vag conturul feței și trecându-i prin barbă ca un far prin ceață, obosit și prăfuit. Învârti vinul pe care-l turnase-n pahar cu un aer pierdut, meditativ.

-Adevărul e că până acum nimeni nu i-a făcut dreptate întru totul – toți suntem monștrii, ca și nenorocita creatură a lui Victor, continuă, punând paharul în fața flăcării și admirându-i culoarea sângerie cu un surâs. Toți suntem contopiți din fragmente – doar că noi nu furăm membre ca Victor copile, noi furăm idei! Suntem monștrii ideofagi formați din cioburile diferitelor persoane cu care intrăm în contact. Unele sunt acolo să ne calce-n picioare – altele sunt acolo să mai pună o piesă în acest alambicat puzzle care este viața noastră și să ne arate cine suntem noi, cu adevărat. Deci, vezi, Shelley nu a scris doar povestea unei creaturi hidoase, ci a noastră, a tuturora. Nu există eu, ci doar noi și totuși există individualitate.

Valurile unui tunet răzbiră-n zidurile casei, ca pentru a-i da dreptate ilustrului scriitor. Orologiul bătuse Dumnezeu știe ce ceas, căci pierdusem noțiunea timpului. Să fiu întru totul sincer, nici nu știam în ce an eram.