Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 - Page 21

pag.21

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014

“alimentat”. Mai întâi, pentru a mă convinge că acesta era scrisul meu, ridicai de pe jos un beţişor de chibrit pe care-l folosi pe post de creion.

Acum nu mai e nici o îndoială. Acesta era scrisul meu iar eu eram criminalul. Dar oare câte persoane omorâsem? O făceam doar din plăcere? De ce nu mă prinseseră?

Totuşi, ceva îmi dădea de bănuit că nu făceam asta din plăcere sau nu doar din plăcere. Mai devreme mă gândisem la avantajul de a face o nedreptate şi simt că stimabilul meu creier mai trecuse şi înainte prin acest raţionament. Cu alte cuvinte ,omoram pentru că era avantajos.

La un moment dat, trecând prin faţa unei vitrine, mi-am privit chipul în oglindă şi mi-am zis că acesta nu putea fi un criminal. Eram tânăr, simpatic, chiar frumos, pot să spun că m-aş fi împrietenit cu unul ca mine.

Treptat începu’ să mă cuprindă o nelinişte nedefinită, simţeam cum capul mi se învârte iar totul în jurul meu se pierde într-o ceaţă de-o consistenţă lăptoasă.

M-am trezit într-un târziu în faţa unui teatru, unde chiar mi se păru’ că recunosc câţiva actori. În acel moment avui un sentiment puternic de ură faţă de aceşti oameni plini de memorie care îşi petreceau viaţa ascunzându-şi feţele după nişte măşti ingrate. Am descoperit astfel cu uimire că în viaţa de dinainte de amnezie uram teatrul şi artiştii. Simţeam un nod în gât de câte ori îI vedeam. Viaţa lor nu era reală, îşi permiteau prea multe, aveau dreptul să-şi alcătuiască o viaţă paralelă, departe de lumea aceasta sordidă în care, după fiecare colţ, te aşteaptă un criminal. Da, un criminal ca mine. Cine le dădea dreptul ăsta? De fapt, nici nu erau creatori aşa cum se autointitulau, erau nişte fugari, nişte laşi care-şi ţineau sufletul pe post de rezervă migrând în fiecare zi într-o lume în care totul se justifica iar dacă nu se mai justifica atunci puteau oricând să revină la realitate. E frumos să fii un personaj fără să fii cu adevărat, să fii mincinos fără să minţi, să fii geniu fără să ştii, să fii criminal fără să omori. Oare realitatea nu cerea cu atât mai multă artă din moment ce nu te mai puteai întoarce din ea? Da, artiştii erau nişte cabotini ai realităţii, nişte farsori, nişte strâmbi, nişte criminali cu adresă greşită. Bunăoară, atunci când îţi vine să faci o crimă, schimbi direcţia şi o iei înspre teatrul naţional. Acolo, te descarci în voie. Ba încă primeşti şi aplauze.

Pe mine nu m-a aplaudat nimeni niciodată. Sau poate că mă înşel? Vezi, amnezia are avantajul că te poate face să te crezi că eşti ceea ce nu eşti. Amnezia e ca un vis, un vis frumos. Da, amnezia e bună. Totuşi, ceva nu mă lăsa să fiu liniştit. Totul în jurul meu îmi era atât de străin….şi ştiam sigur că acest sentiment nu era legat de amnezie. Simţeam asta cu fiecare celulă a trupului meu. Şi cel mai tare mă uimeau oamenii care treceau pe lângă mine. Îi uram, sau mai bine zis, îi invidiam că puteau să fie liniştiţi. Că nu erau nebuni, că nu săreau la gâtul nimănui. Măcar dacă toţi oamenii ar sări unul la gâtul celuilalt…Aşa aş şti o regulă. Ar trebui să-mi folosesc şi eu braţele şi picioarele şi asta ar fi care pe care. Însă totul era atât de neclar... Oamenii aveau nişte feţe atât de civilizate…Se dădeau cu parfum, îmbrăcau haine la modă, citeau reviste în care găseau informaţii până şi despre cum să stea pe wc politicos, ce mai…Eu, în schimb, nu aveam nimic în comun cu ei. Eu doar învăţasem câteva replici cum ar fi “mulţumesc”,”vă rog luaţi loc!” şi “nu face nimic”, precum şi câteva reguli de comportare pe care le repetam non stop.

Pentru mine asta însemna societatea şi ceea ce era normal. Dar eu cine naiba eram? Eu eram normal din punctul de vedere al societăţii? Dacă nu, atunci trebuia s-o demonstrez! Este important să fii în stare să demonstrezi că eşti ceea ce eşti. Nu poţi fi ceea ce nu eşti. Şi atunci? Pe bileţelul meu scria că sunt un criminal. Era normal să fii un criminal? Bineînţeles. Altfel nu s-ar fi inventat acest nume. Cuvântul “criminal” există de când lumea, prin urmare e ceva normal în societate. E şi asta o clasificare.

Continuarea în numărul următor >>>