Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 - Page 20

pag.20

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014

Repetiţie pentru crimă

de Mădălina Biţă

Tot ce-mi amintesc în legătură cu ziua de ieri este că am citit ceva din Platon. În rest,pot să spun că până la aceată oră a amiezii nu am fost în stare să-mi aduc aminte nici măcar cum mă cheamă.SI nici nu am vreun act la mine.Ce să spun,bine măcar că e vară şI ziua e mai lungă.Am timp până diseară să-mi dau seama cine sunt şI unde locuiesc şi asta cu ajutorul deducţiei,care este o armă foarte puternică şI pe care oamenii uneori o folosesc greşit. Mare păcat! Dacă mi-e frică văzându-mă în felul acesta rătăcind pe străzi fără nici un Dumnezeu? Nu ştiu…Din moment ce am uitat totul sau aproape totul, sunt convins că şi frica, dacă am avut-o cândva, s-a dus pe apa sâmbetei. Şi poate o dată cu ea şi vechea mea personalitate, care va fi fost aceea. Acum bunăoară am ocazia să mă reinventez.

Dar ca să revin la Platon, mi se pare foarte ciudat că mi l-am amintit tocmai pe el, pentru că, undeva, în sufletul meu, sunt sigur că acesta nu mi-a fost niciodată prieten. Prieteni sunt aceia care sunt în stare să facă cele mai mari nebunii alături de tine. Iar acesta vă spun sigur, n-ar fi făcut. Totuşi, pot spune că îmi plac anumiţi prieteni de-ai lui, cu alte cuvinte pentru mine nu întotdeauna prietenul duşmanului meu îmi este duşman.Dar oare Platon îmi este duşman? Poate. Nu ştiu de ce, dar asta îmi amintesc, pur şI simplu fără nici o justificare. În schimb, prietenul său care susţine, spre exemplu, că în viaţă este mai avantajos să faci o nedreptate decât să fii nedreptăţit, îmi este simpatic. De pildă acum, ce-ar fi avantajos să fac? Aş face orice nedreptate să-mi recapăt memoria? Bineînţeles, de vreme ce eu nu sunt vinovat că mi-am pierdut-o. Mai apoi, voi vedea dacă am să pot repara nedreptatea, iar dacă nu, atunci asta e, vinovat este cel care mi-a luat posibilitatea de a gândi normal. Poate să mă dea cineva în judecată? Nu. Fireşte. Pentru că o să am eu grijă ca lucrul acesta să nu se întâmple. Oricum, tot ce se întâmplă este groaznic şi pot să afirm că mi se întâmplă numai mie. Cel puţin, numai mie, în felul acesta. Fiecare persoană e unică şi deci, trăieşte un fapt în mod irepetabil. Deci, ce mai, sunt singurul prigonit din lume. Alţii sunt altfel sau mai bine zis nu suferă la fel. Alţii nu sunt unici, aşa ca mine. Alţii nu sunt singurii de pe planetă, aşa ca mine. Acum, de pildă, mi-a venit ideea că sunt nu doar nemuritor dar sunt şi singurul om care există .Ceilalţi nu pot exista de vreme ce eu nu simt acest lucru. Ceea ce nu simţi, nu există. Sunt ceea ce sunt ,într-un fel infinit. Oriunde m-aş duce, oriunde m-aş deplasa, chiar dacă aş face-o cu viteza luminii, n-aş putea să scap de mine. Peste tot aş fi eu. Atunci nu e firesc să spun că sunt infinit şi singur în timp şi spaţiu?

Merg pe stradă ca un nebun. Încă nu am garanţia că nu am scăpat de la nebuni. Simt în sufletul meu că urmează să comit o nedreptate. Şi nu una oarecare ci una din care să pot scoate folos. Şi asta trebuie să se întâmple până diseară. Dacă, la o adică, sunt pe moarte ,am o boală incurabilă şi aflând că nu mai trăiesc decât până mâine, m-am hotărât să-mi iau câmpii? Dacă e aşa, atunci totul se schimbă. Trebuie să fac ca această zi să rămână în memoria timpului. Trebuie să fac ceva ilustru. Şi cum pentru fapte ilustre îţi trebuie o grămadă de timp, m-am hotărât să fac ceva ilustru de rău. Bag mâna în buzunarul de la piept şi simt că soarta mi se va schimba. Aşa, fără motiv. Nu m-aş fi gândit totuşi că această schimbare ar putea veni chiar din buzunarul în care căutam o batistă, sub forma unui bileţel unsuros pe care scria ”sunt un criminal”. Era incredibil, cele mai negre gânduri ale mele se adeveriseră. Eram, prin urmare, un psihopat amnezic care umblă pe străzi în căutare de “hrană”, care avusese grijă să scrie acest bileţel pentru ca nu care cumva să treacă ziua şI el să nu se fi