Revista Orizonturi Literare - noiembrie 2014 - Page 14

pag.14

Orizonturi Literare

Nr.15 / noi.2014

Dar toţi din sat se încredinţaseră unii pe alţii că eu sculasem strigoiul cu vorbele mele de blestem şi de hulă. Nimeni nu mă mai învrednicea cu o privire, darămite cu o vorbă, aşa că am priceput cu încetul că nu mai am loc printre ei. Mi-am adunat ce aveam prin casă într-un car, mi-am strâns toate dobitoacele din bătătură şi m-am aciuat în căbănuţa asta că, decât să fii singur printre oameni, mai bine să fii singur tu cu tine.

Dar stai...îmi bate cineva în uşă sau doar o zgâlţâie vijelia? Aşa îmi pare, că e bătaie. Cine s-a rătăcit pe-aici pe vremea asta cruntă şi la ora asta neagră? Mai bine mă duc să văd...

Gruia? Nu se poate...

- Gruia! Intră iute! Ce s-a întâmplat?

Sosirea fratelui meu aici, la vremea asta din seară şi pe urgia asta nu e lucru curat. Trebuie să se fi petrecut ceva cu totul ieşit din rânduiala firească. Pelerina lui cu glugă e îngheţată toată. Şi-o dă jos şi o aşează mai lângă foc, să se usuce. Pare istovit.

- Frate...nu ai să crezi.

Poartă arcul şi tolba cu săgeţi. Ori e război, ori se întoarce de la o vânătoare care a mers prost. Se aşază pe marginea patului şi eu îmi iau un scaun să mă aşez înaintea lui.

- Spune-mi!

Mă priveşte drept în ochi pe sub sprâncenele ridicate, în timp ce din barbă îi curg picături de apă din promoroaca topită. Asta nu e privirea lui pe care o cunosc.

- Ascultă bine dară. Tu ai auzit ce poveşti se spun prin partea locului de câţiva ani încoace?

- Poveştile sunt poveşti, Gruia, dar ce vrei să spui?

- La o adică tu nu tare ai de unde să ştii ce se mai povesteşte prin sat.

- Asta cam aşa e. Bine, nu că îmi pasă prea mult.

- Ştiu, frate. Dar auzi, trec pe aici negustori, ca de obicei, veniţi din toate părţile. Unii vând sau cumpără câte ceva, alţi doar înnoptează pe la câte un sătean. Şi când înnoptează, la vremea cinei, le arde de poveşti.

- Şi cine dă doi bani pe balivernele lor? Ţâncii şi muierile slabe de minte.

- E drept, e drept cum spui, Ilie. Dar ţi-ar fi trecut vreodată prin cap că în băsnirile unora se află şi niscaiva adevăr?

Mă gândesc acuma la poveştile cu strigoi pe care le ziceau babele ca să sperie copiii, pe care le auzisem şi eu în pruncie şi pe care nu le crezusem. Iar de adevărul lor, iată-mă singur în cocioaba asta de bârne dintr-un cotlon de pădure.

- Gruia, dacă zici tu, eu te cred.

Se uită la mine, întâi neîncredinţat de vorbele mele. Apoi începe povestea:

- Ziceau unii, demult, de un lup cu blana de argint. Un lup nestatornic, care se mută iarnă de iarnă în alte păduri şi îşi face culcuşul numai în grotele de pe lângă stâncării, unde anevoie ajunge pasul omului, mai cu seamă pe zăpadă şi gheaţă. Dar, vorba ta, cine dă doi bani chiori pe asemenea scorneli, până când acuma trei zile un călugăr pribeag, ce-şi croise drum prin codrii aceştia înainte să se îngroaşe omătul, a povestit că i s-a arătat dihania, în carne şi oase.

- Şi voi l-aţi crezut...zic, şăgalnic.

- Ei, cum să-l credem? Auzi tu la el, era lupul doară cât un viţel înţărcat şi avea blana cu totul şi cu totul din argint, de se lumina pădurea mai abitir ca de la Luna Plină! Dară că nu am crezut, dar ne-am zis că ceva fiară straşnică tot trebuie să se fi aciuat în vecinătatea noastră de îi luase minţile şi aşa rătăcite ale hoinarului călugăr, aşa că bine ar fi să o căutăm şi să o răpunem, să nu ne trezim iarna că dă iama prin grajdurile şi bătăturile noastre. Aşa că, astăzi la zori, eram toţi vânătorii ba călare, ba pe jos, dar toţi cu tolbele pline de săgeţi, cu arcurile întinse şi cu suliţele în mâini.

Am început să cătăm urme. Ici colo mai găseam călcătura unui iepure sau a unei vulpi, dar nimica ieşit din obicei, toate păreau după rânduiala firească. Apoi ne-am zis, mai mult în batjocură, să cercetăm mai sus, pe lângă stânci, cum ne spusese călugărul. Aşa că am legat caii de copaci şi am pus strajă la ei pe doi flăcăi mai tineri din sat, iar noi, ceilalţii, am început urcuşul la pas, că să strunim caii pe cărările acelea nu era chip.

Ne-am tot dus aşa, la deal, până când am lăsat în urmă pădurea şi de-acum ne croiam drumul printre bolovanii prăvăliţi şi acoperiţi de zăpadă. Petrea mergea nainte şi cerca prin omăt cu coada suliţei să nu fie vreo crăpătură sau vreo altă capcană ascunsă sub nea, iar noi păşeam cu băgare de seamă pe urma lui, căci îţi spun, lesne îţi puteai frânge picioarele de călcai pe unde nu trebuia.