condeiul inimii
8
“ Te rog să-mi spui, iubito, de ce sunt plopii goi
Şi soarta de ce oare ne-a împărţit la doi?
De ce e rece noaptea, cocorii de ce pleacă
Şi de ce simt, adesea, că plânsul mă îneacă?
Hai spune-mi tu, iubito, de ce a căzut brumă
Şi ce blestem ne face să nu fim împreună?” ( De ce? )
Însetat de doruri, poetul îşi cheamă iubirea acolo unde doar roua poate stinge focul dezlănţuit:
“ De s-ar putea, iubito, cumva să ne-ntâlnim
În ceasu-n care roua se-aşează- s-o sorbim…
Cu buzele uscate de dor şi nenoroc
Ca perlele de rouă să stingă-al nostru foc.” ( De s-ar putea, iubito)
Fumul toamnelor târzii învăluie sufletul poetului într-un dor nemărginit, rememorând clipe de o semnificaţie aparte. Acolo unde frunzele s-au aşternut pe pământul nemuririi, acolo au căzut şi dovezile supreme ale iubirii. În toamnele târzii au rămas amintiri nepreţuite ce reînvie atunci când priveşte ramurile sfinţite cu dor:
“ Hei, iubito, tu mai ştii
Azi când frunza-i încă-n ram –
Fumul toamnelor târzii
Când în braţe te ţineam?
Mai ţii minte, tu, cum –vai!
Sub năvala norilor-
Roua ochilor jertfeai
Pe mormântul frunzelor? “ ( Fumul toamnelor târzii)
Prin versurile sale poetul îşi găseşte vindecarea, îşi alină rănile, îşi întreţine visele. Respiră poezie şi se hrăneşte cu poezie. Îi este chin, îi este balsam, îi este viaţă. “Pentru mine poezia este atât boală, căt şi leac al sufletului”, afirmă poetul Boris Ioachim.
Articol realizat de Alexandra Mihalache