condeiul inimii
4
Boris Ioachim, despre leacul sufletului
“Poezia lui Boris Ioachim inspiră încredere, speranţă şi poartă o aură specială. Este, fără umbră de îndoială, aura unui învingător care, în ciuda vremurilor de restrişte pe care le traversează societatea românească şi, implicit, cultura română, îşi păstrează intact seninătatea sufletului, aşternută în mod miraculous în versete de tainică rugăciune”. (Gheorghe A. Stroia)
Autor a patru volume de poezii, Boris Ioachim este unul dintre poeţii ale căror creaţii emană sensibilitate şi iubire, creaţii sculptate cu viziuni profunde şi har. În versul său doineşte cel mai frumos sentiment care străbate fiinţa umană: iubirea. Poetul ridică acest sentiment pe un piedestal strălucit, cântându-l cu măiestrie în versuri desprinse parcă din pânza veşniciei.
Mesajul care se conturează în creaţiile sale este acela că omul cunoaşte adevărata viaţă doar iubind, căci singura flacără care întreţine existenţa umană şi arde cu o nobilă misiune este iubirea. Să trăieşti înseamnă să iubeşti. Iată cât de frumos curge imnul iubirii dintr-un suflet care aspiră la deplinătate:
“Anotimpurile-ţi pot fi reci,
Sau scăldate-n caldă strălucire…
Poţi trăi plângând, sau să petreci-
Dar nu poţi trăi fără iubire.
…Viaţa pân` la urmă, e doar scrum,
E-un coşmar sau albă nălucire…
Poţi păşi pe drept sau silnic drum
Dar nu poţi trăi fără iubire”. ( Imn iubirii)
Frământări şi emoţii se împletesc în ramuri de toamnă, scuturând aleanul care-i macină sufletul. Însetat de linişte, poetul caută alinarea în iubire. E singurul său refugiu într-un anotimp care îi stârneşte temeri şi tristeţe. E unicul adăpost în care se risipesc neliniştile, care are puterea de a-i şterge lacrimile suferinţei:
“În seara vânătă de toamnă –
Sărută-mi ochii umezi, doamnă
Căci vin spre mine, fără nume-
Gândiri despre sfârşit de lume.