Revista Orizonturi Literare - Martie 2014 | Page 40

N-am mai visat de mult că zbor,

Că-ţi strâng în braţe trupul mort

Şi-l port prin zări albastre-n depărtări,

Cu gânduri de speranţă şi de dor.

Te pictez cu mâinile goale,

Pipăind pânza ca pe-o femeie străină.

O,Marta,androginul meu din vis,

Femeia de stâncă şi bărbatul de apă.

Mă plouă cu tufănele

În bâlciul de la marginea drumului,

Dar te aştept,efemeră maturitate,

Să vii,să-mi înăbuşi sărutul,

Să-mi cazi la picioare urlând.

Îngerii nu mai cântă de frig,

Şi se-ncălzesc la cenuşa din soare,

Se roagă să zboare prin degete pline de vopsea.

Iar tu,Marta,frumuseţea eternă,

Îmi rupi trupul şi-l împrăştii în vânt,

Cu lacrimi din mare adânc îngropate,

Şi-mi pierd şi regretul ce-a mai rămas.

Marta,devi minunea din cufărul ars,

Speranţa că faci parte din mine.

În lacrimi plânge marea,

Se-ascund scheletele de piatră,

Şi mor în valuri de nisip,

C-un aprig ţipăt,melcii.

Din cer coboară îngerii de vată

Îmbolnăviţi de bunătate.

Se întristase luna şi li-e milă

De rătăcirea prin eternitate.

Se văd ades în agonie

Cum se scufundă magii

Asemeni caşaloţilor în nori,

Căci sunt întorşi pe dos,

Goliţi de gramul de folos.

Extazul piere înecat

Plutind pe visul din abis;

Trec timpi porniţi din arcuri

Şi strâng fioruri reci

În primăveri demult trecute.

Pe creste zac morminte

În sânge înecate,părăsite,

Cu forme memorate în abstract.

S-au scurs demult arcadele de flori,

Dar au rămas suspine şi înfăţişări.

Autor: Voicu Geanina

Marta, tabloul meu

Mărturii