N-am mai visat de mult că zbor,
Că-ţi strâng în braţe trupul mort
Şi-l port prin zări albastre-n depărtări,
Cu gânduri de speranţă şi de dor.
Te pictez cu mâinile goale,
Pipăind pânza ca pe-o femeie străină.
O,Marta,androginul meu din vis,
Femeia de stâncă şi bărbatul de apă.
Mă plouă cu tufănele
În bâlciul de la marginea drumului,
Dar te aştept,efemeră maturitate,
Să vii,să-mi înăbuşi sărutul,
Să-mi cazi la picioare urlând.
Îngerii nu mai cântă de frig,
Şi se-ncălzesc la cenuşa din soare,
Se roagă să zboare prin degete pline de vopsea.
Iar tu,Marta,frumuseţea eternă,
Îmi rupi trupul şi-l împrăştii în vânt,
Cu lacrimi din mare adânc îngropate,
Şi-mi pierd şi regretul ce-a mai rămas.
Marta,devi minunea din cufărul ars,
Speranţa că faci parte din mine.
În lacrimi plânge marea,
Se-ascund scheletele de piatră,
Şi mor în valuri de nisip,
C-un aprig ţipăt,melcii.
Din cer coboară îngerii de vată
Îmbolnăviţi de bunătate.
Se întristase luna şi li-e milă
De rătăcirea prin eternitate.
Se văd ades în agonie
Cum se scufundă magii
Asemeni caşaloţilor în nori,
Căci sunt întorşi pe dos,
Goliţi de gramul de folos.
Extazul piere înecat
Plutind pe visul din abis;
Trec timpi porniţi din arcuri
Şi strâng fioruri reci
În primăveri demult trecute.
Pe creste zac morminte
În sânge înecate,părăsite,
Cu forme memorate în abstract.
S-au scurs demult arcadele de flori,
Dar au rămas suspine şi înfăţişări.
Autor: Voicu Geanina
Marta, tabloul meu
Mărturii