Revista Orizonturi Literare MAI 2015 - Page 8

proza

8

Pentru vecini, Ecaterina era ori un spectacol de comedie, ori o dramă-n trei acte. Depinde cât de mult riscau toţi ceilalţi muritori să se apropie de ea. A încercat o bătrână credincioasă să îi arate că există şi alte căi, însă pe Ecaterina au atins-o doar micile referiri la descoperirile ştiinţifice care atestă că minunile sunt posibile.

Dacă o priveai cu ochii, Ecaterina însuma un peisaj trist, un fel de nucă albastră pe un perete. De spital. De stat. Un ambalaj prea îngrijit, condimentat cu pungi de hârtie cu firma la vedere, care intră într-un bloc confort 2, unde familii cu copii se înghesuie în ceea ce potenţialii ei soţi ar numi “cămări”.

Dacă o studiai cu mintea, amărâta asta şi-a croit cel mai prost drum posibil prin viaţă. Dar chiar şi aşa, trei relaţii avute oricum, mai putin platonic, erau greşite, din orice punct de vedere. Nu ţi-ai fi dorit o soacră ca ea. Cu atât mai mult nu ţi-ar fi plăcut să socializezi, în stilul ăla conservatoro – exclusivist al „nebunei”, să îi mănânci şerbetul „branduit”, cu linguriţa pe post de accesoriu la cafea şi să o laşi să înceapă să îţi povestească. Cel mai adesea, drama se încheia înainte să poată fi montată cortina.

Iar dacă te mâna răbdarea până într-acolo încât să te uiţi, pentru o secundă, la ea cu inima, atunci ochii pretenţioşi ai Ecaterinei ascundeau una dintre cele mai cunoscute suferinţe ale omenirii: singurătatea în lume. Acea disperare latentă a omului care n-a reuşit în viaţă. Nu la bani, că aia veneau şi plecau, în funcţie de vizitele ei. Ci la întreaga esenţă a sufletului uman. Ecaterina era un om singur, tocmai pentru că seara nu punea nimeni o mână ridată peste mijlocul ei şi să îi împărtăşească ofticile legate de picioare umflate, pete de bătrâneţe şi dureri enervant de constante.

CRUCEA DE AUR. Ecaterina