Revista Orizonturi Literare MAI 2015 - Page 26

teatru

26

Într-o vară la Predeal, unde plecam adesea în vilegiatură cu părinţii şi obişnuiam să luăm masa la „Casa Avocaţilor" (tata era avocat), am regizat chiar eu schiţa lui Caragiale „Vizita", în care am interpretat rolul mamei care-şi cocoloşea copilul, iar fiul unui avocat prieten al tatei a jucat rolul băieţelului meu cel obraznic, cel care turna dulceaţă în galoşii musafirului-narator! Aşa-zisul meu fiu avea numai cu trei ani mai puţin ca mine, dar tare mai era mititel şi pirpiriu! Spectatorii, adică părinţii noştri şi încă vreo câţiva vilegiaturişti, ne-au aplaudat furtunos performanţa. Aveam 12 ani. Toate aceste experienţe mi-au lăsat amintiri de neşters.

Sub influenţa lor, şi stimulată de draga mea „Tante Sophie", alias Madame Sophie Stéphane, profesoara mea particulară de franceză, cu care luam lecţii de la vârsta de 6 ani şi care mă îndemna să scriu, am compus un catren în franţuzeşte. În versurile acelea, declaram sus şi tare că vreau să fiu artistă (de fapt voiam să spun "actriţă"), să impresionez lumea, să mă îmbăt de succese, dar să nu mă umflu în pene! Nu vă las în suspense; iată poezioara:

„Je veux etre une artiste pleine de gloire;

Impressionner les gens par ma beauté.

Je veux remporter victoire sur victoire

Et n'avoir pas du tout de vanité".

Mai târziu, în Israel , mi-am completat la scoala medie „Alliance" anii de liceu începuţi la Bucureşti şi am luat parte, fireşte, şi acolo la spectacolele anuale în ebraică şi în franceză: ba o seară de poezie intitulată „În original şi în traducere", ba recitări înregistrate, ba piese întregi. În clasa a 12-a, de exemplu, piesa „Despre oameni şi păsări", inspirată dintr-o operă a scriitorului Marcel Aymé, a fost premiată şi astfel, am jucat-o şi pe scena Teatrului naţional „Habima". Ce mândrie pe noi! Eu am întruchipat-o acolo pe Madame Vogel, o profesoară originală, puţin aiurită; şi mă ţin minte apărând pe scenă într-un prosop de baie, după ce trecusem printr-o metamorfoză dublă, din om în pasăre şi vice-versa!

Mi-am dat seama atunci că-mi place să recit, să mă exprim prin vorbe, mai curând decât să joc, şi asta deoarece nu prea ştiam să mă mişc, să gesticulez; în schimb, voce fonogenică aveam, şi mai am şi acum!

După bacalaureat, m-am înscris la Facultatea de Litere, la secţia de Franceză şi la Facultatea de Teatru a Universităţii Tel Aviv. După un an însă, din păcate, am părăsit teatrul, zicându-mi că sunt prea timidă, nu sunt în stare să fac toate exerciţiile cerute, nu sunt bună la improvizaţii şi precis nu sunt făcută pentru o carieră teatrală. Pe atunci nu mă gândeam că pot deveni, dacă nu actriţă, cel puţin profesoară de artă dramatică şi de istoria teatrului, doar eram bună la toate cursurile teoretice, ca şi la recitare, pronunţare şi lectură artistică. În sfârşit, mi-am promis că odată şi odată voi reveni la facultate şi –mi voi termina studiile de teatru abandonate...

Au trecut anii, m-am dedicat profesoratului, dar atracţia pentru teatru nu m-a părăsit. Ca profesoară de franceză, am montat de mai multe ori spectacole, în care elevii au recitat şi jucat în franceză poezii, monologuri, dialoguri şi scene din piese cunoscute. Atât unele din acele seri festive în întregime, cât şi unii din elevi, au repurtat un mare succes şi au câştigat ca premii câte un voiaj sau un sejur într-o „Şcoală de Vară" (Summer school) din Franţa.

Dacă nu mi-am ţinut până acum promisiunea făcută mie însămi de a reveni la facultate şi de a-mi încheia studiile de teatru abandonate, ceva totuşi am realizat: am revenit la scenă! Acum câţiva ani, fiind ceva mai liberă, m-am înscris la un atelier de teatru pentru amatori. Aşa am ajuns să joc cu un grup ataşat Teatrului din Holon, grup denumit "Microbul scenei", întâi într-o piesă bazată pe operele lui Hanoh Levin; apoi, în „Bolnavul închipuit" al lui Moliere, am îmbrăcat straiele doctului (chipurile!) Doctor Diafoirus, devenit de data aceasta doctoriţa Diafoirus!