proza
23
Ne facem intrarea zgomotos şi suntem învăţaţi că nu e bine. Suntem învăţaţi să tăcem, să înghiţim pastila amară a realităţii. Ni se spune că aşa stau lucrurile, că nu avem ce face. Că trebuie să fim liniştiţi, să nu spunem ce nu trebuie, să rămânem în tipare. Ni se spune că nu putem schimba nimic. Că avem o existenţă irelevantă.
Dar nu e aşa. Regulile sunt făcute de oameni. Oameni ca mine, oameni ca tine. Oameni care te influenţează. Nu înţelegi că omul e Creatorul? El e cel care a creat omenirea aşa cum o ştim noi azi. Nu înţelegi că tu eşti om? Tu eşti Om, eşti Creator, eşti viaţă.
Nu uita asta niciodată, tu ai puterea, tu poţi crea ceva nou, poţi distruge vechiul, poţi distruge frica. Te poţi răscula, poţi schimba totul.
Poţi alege să nu fii orb, poţi să alegi să nu fii numai ce şi se spune că trebuie să fii. Poţi fi Creatorul tău, al propriului Univers, dar şi al altora.
Nu uita, eşti efemer, dar eşti Creator. Nu uita, Omule, că poţi face diferenţa.
Pentru că sunt eu
- păpuşă fără suflet -
Papuşi fără suflet. Asta devenim. Viaţa ne dă totul, apoi, din senin…îşi ia binecuvântarea înapoi. Nimic n-o poate opri. Răni adânci, lăsate să se infecteze, nimic nu e mai crunt. Ironia vieţii? Nimeni nu-i supravieţuieşte. Iar acum ştiu şi de ce. Fericire îmbietoare la început, furată apoi cu cruzime de nedescris, ca apoi alinarea să fie mai tandră şi mai apreciată. Dar degeaba. Ciclul se repetă la nesfârşit. Carcase goale merg pe stradă zilnic sătule de aşa-numita viaţă. Le numim oameni, însă câtă umanitate mai există în aceia? Depinde cât de profound au simţit ironia acestui dar şi în acelaşi timp coşmar numit existenţă. Apoi, aceleaşi vesnici întrebări. “De ce eu!? De ce mi se întâmplă mie!?” Însă aceste întrebări, oricât de poetic ar suna, au un singur răspuns, chiar foarte simplu. Pentru că sunt eu.
Cu o viteză uluitoare mă cuprinde oroarea. Disperare. Agonie. Tristeţe. Vinovăţie. “De ce!? De ce!? De ce!?” Aceeaşi întrebare repetată la nesfârşit, încercând să rupă o parte din mine, să mă lase infirmă de gândire, de simţire. Muşcă din mine, trasând răni în carne vie, încercând să mă rupă-n bucăţi, să-mi întunece raţiunea. Apoi… linişte. Realizarea este la fel de cruntă întotdeauna. Pentru că sunt eu şi nu altcineva. Simţirile atroce mă părăsesc, realizând că şi-au făcut treaba, lăsând plăgi deschise ce aşteaptă să fie alinate. Însă alinarea nu mai vine. Sau poate vine, dar prea tarziu. Singure, însă cu greu, plăgile devin, în timp, cicatrici, umbre ale rănilor odată suferite. Şi acum? Acum ce? “Nimic” îmi răspunde o parte din mine. M-am trezit la realitate. Durerea e ca un drog ce mă ţine pe linia de plutire. Nu mă lasă să mă înec în emoţii, fie ele fericite sau triste, mă aduce la viaţă, lasându-mă să-i simt gustul dulce-amărui. Şi totul se repetă. Cicatrici invizibile, dar încă dueroase, ce mustesc de dorinţa de a fi vindecate, se adună cu timpul. Până când nu mai au loc. Mult aşteptata vindecare nu-şi face apariţia. Şi ciudat lucru… nimănui nu-i pasă. Însă inimii îi pasă de faptul că altora nu le pasă. Altă lovitură a sorţii. Aşa că hotărăsc să rămân singură. Încredere? În cine să am încredere? În cei care m-au abandonat şi m-au lăsat să sângerez pe caldarâmul umed? În cei care se prefăceau a-mi fi prieteni pentru a-mi lărgi rănile încă proaspete atunci când nu eram atentă? Şi dintr-o dată… totul are sens. Venim pe lume singuri şi tot singuri plecăm. Aşa că… fiecare tânjeşte la binele propriu. Însă, ce rost au emoţiile, sentimentele, prietenia, chiar dragostea? Ne umplu pur şi simplu singurătatea. Însă, fără ele, nu am mai fi răniţi. Trecători prin viaţă, ce trăiesc numai pentru scopul de a trăi suntem când realizăm asta. Căci trăirile vor fi adunate în subconştient, ascunse de ochii curioşilor, chiar şi de noi înşine. Nimic nu mă poate opri. Singurul ce mai funcţionează este creierul, devenind ca o maşinărie. De ce? Pentru că sentimentele nu aduc nimic bun.