Revista Orizonturi Literare MAI 2015 - Page 17

CARTE

17

Poezia Annei Nora Rotaru este o poezie în stil clasic ce are rima și ritm. Sunt unele poeme cu tentă religioasă dar fără a se face referire la vreo religie anume ci doar la raportul dintre om și Divinitate, viață, moarte și într-o oarecare măsură sacralitatea sufletului omenesc. Multe dintre poeme sunt filosofice de meditație asupra morții, a vieții veșnice precum și a existenței unei alte lumi pe care o bănuiește, în care se simte atrasa ori chiar face parte din ea uneori.Cele mai multe dintre poezii sunt poeme de dragoste, o iubire pe alocuri neîmplinită din cauza unei permanente și obositoare așteptări, a unui imaginar iubit ce se află departe în spațiu și timp, ori poate nici nu există.

Satul natal, aflat în partea de centru a dulcei Moldove, casa părintească cu cei adunați în jurul mesei cu toate ale ei, înfrumusețată, parfumată de trecerea anilor, de prea marea depărtare și dor, bunicii, părinții ce nu mai sunt în viață, constitue subiectele unor poeme pline de substanță, sensibilitate, de adevăr.

Că uneori viața poate fi aspră și urâtă o știm cu toții! Atunci poeta își construește o lume a ei, doar a ei. În comuniune cu Îngerul Păzitor găsește mereu resursele necesare continuării drumului prin viață. ( Îngere ia-mă cu tine).

Alegerea titlului volumului de poeme, consistent atât ca număr de pagini cât și în ceea ce privește conținutul, „La răscruce de lumi” îmi pare cât se poate de inspirat, arătând starea în care trăiește poeta ce călătorește de la real la imaginar și invers. Dacă în imaginar, în lumea ei poetică așa s-au așezat lucrurile, în lumea reală își consumă existența undeva la un țărm de mare, între cele două elemente primordiale pământ și apă.

Anna Nora Rotaru este înțeleaptă, matură, mamă bună, soție iubitoare. Frământările din suflet le știe însă numai ea. Prin acest volum de poezie, dacă este citit fiecare poem cu atenție și intenția de a cunoaște complexitatea ființei umane ai atât de multe de învățat, de aflat căci, sufletul oricărui om este un univers ce se vrea descoperit, apoi cucerit. Dar cine mai are timp în această lume mult prea grăbită, indiferentă, să-și odihnească privirea preț de câteva ore pe o carte de poezie? De cele mai multe ori nici acei apropiați, dragi nouă, cărora le-am dăruit picătura de veșnicie versificată, scăldată în Har, pe care o numim poezie ( „pentru că trebuia să poarte un nume”), nu-și găsesc timpul ori interesul de a citi.

Trecerea timpului o înspăimântă, provocându-i tristețe, disperare. Această curgere este asemănată uneori cu firul de paianjen (atât de fragil și efemer), alteori cu o clepsidră ce se tot golește în scurgerea sa într-o singură direcție. Depărtarea dintre ea și imaginarul iubit pe care și l-ar dori mereu aproape, ca să le treacă viața împreună consumand o iubire ideală, e dureroasă și face ca nopțile să fie lungi, insomniace și pustii.” La fereastra casei mele,/ Frig, pustiu s-așterne-n casă/ Nici curajul n-am să-mi pese,/ flori uscate cad pe masă/ și-un paianjen firu-și țese” versuri triste ce mi-au amintit poezia lui Octavian Goga “Cade-o lacrimă”,” – “Cade-o lacrimă din ochi-i/ Leneș prelingând fereastra/ Suflet obidit și singur,/ Ce mai cați pe lumea asta?”

Versul Annei Nora Rotaru nu este dulceag nici excesiv de setimental și ne permite să cunoaștem o femeie puternică, deșteaptă, cultă, biruitoare în lupta cu viața și chiar cu moartea (dacă luăm în considerație profesia de medic) . “Nu vreau să am soarta trunchiului ce putrezește,/Chiar dacă-n jurul lui domnește-un PARADIS!/EU am și minte și grai și sufletul ce mă trezește/ Și mă îndeamnă să cred în mine, nu numai în vis!”(“Nu mi-e deajuns”).

Setea de a dărui și a primi iubire, atât de caracteristică firii omenești este și la poeta volumului „La răscruce de lumi” copleșitoare ca de altfel la orice femeie matură, conștientă de puterea tămădiutoare, mântuitoare a dragostei.

În poezia „Poze și roze”, tristețea așteptării e sfâșietoare, dureroasă, nesfârșită parcă. O poezie foarte frumoasă din care redau două strofe spre încântarea cititorului ce nu are timpul ori disponibilitatea de a citi tot volumul. /“Am răsfoit prin gălbejitele de vreme poze din album,/ Încercând să mai trăiesc aievea vreo dulce amintire!/ Păstrau încă suav al trandafirilor presați parfum/ Cu-ale noastre clipe ferecate pe veci în nemurire,”// “Și-așa mi se topise seara, ca alte și alte seri,/ Tot așteptându-te la foc de suflet și de lumânare!/ Trecură toamne, rând pe rând și ierni și primăveri,/ Cu ochi pierduți în gol, cerșind o umbră pe cărare.” Citind volumul, filă cu filă, atentă, plăcut surprinsă, am căutat puțină primăvară, un pic de vară (iubesc mult vara), ori chiar începuturi de toamna bogată în sensuri, rod ori culoare. Am găsit multă iarnă, oameni acoperiți de fulgi de nea (care la poetă sunt zile ce trec), transformați în cele din urmă în oameni neîsuflețiti de zăpadă, înghețați de frigul nevieții, și o mulțime de nesfârșite, triste ploi bacoviene.