Cred doar că există conjuncturi și situații nefericite de viață ce pot determina comportamente și structuri umane pe cât de diferite, pe atât de dificile sau chiar extreme. Nimeni nu s-a născut părinte, dar toți ne-am născut copii. Să ne tratăm copiii așa cum ne-am fi dorit noi să fim tratați în propriile familii. Să ne privim în oglindă și să ne dăm seama că, dacă ne place adultul ce-l vedem, acesta este un rezultat al educației părinților cumulat cu mediul. Acum, să ne gândim ce adult ne-ar plăcea să fie copilul nostru, ce relație ne-am dori cu el atunci când va crește… și să acționăm ca atare.
ESTE O LUME MINUNATĂ!
Încredere, libertate de alegere, sinceritate, prietenie, iubire. Există o multitudine de soluții prin care noi să învățăm să fim părinți, respectându-le totodată copilăria celor mici. Conștiincios, învățând, citind, simțind, recompensând, adaptând. Toate cele enumerate mai sus, de la încredere la iubire, pot fi aplicate în orice moment din copilăria copiilor noștri, iar dacă ne gândim mai bine se pot menține toată viața. Tocmai pentru că sunt elementele de bază ale oricărei relații pe care o închegăm: prietenie, cuplu, familie.
Familia este locul unde copilul trebuie să crească și să se dezvolte armonios, iar relațiile dintre el și părinți să fie bine stabilite din punct de vedere al limitelor între care fiecare migrează. De bun-simț și augur este acea relație de comunicare, învățare și dezvoltare bidirecțională, fiindcă nici părintele nu deține adevărul absolut. El a fost copil, dar calitatea de părinte nu și-o dobândește la nașterea copilului decât scriptic. Părinte cu adevărat este acela care te crește, te ajută să te dezvolți, să îți găsești locul în societate, în viață. Probabil că vom afla abia la final de viață dacă am avut succes, după ce vom vedea evoluția copiilor noștri de-a lungul vieții.
Copii vs Părinţi
Orizonturi
Literare