Orizonturi
Literare
Proză
52
- Domnule dragă, nici nu ştiţi ce adevăr grăiţi; sunt întru-totul de acord cu dvs. Permiteţi-mi, totuşi, o umilă întrebare, o mică curiozitate… Ce pensie aveţi?
(cu dezgust, rosteşte suma cuvenită).
- Şapte sute de lei.
Bătrânul şi-a scos pălăria şi a spus:
- Da, aveţi dreptate. E puţin!
- Nici nu ştii ce să-ţi cumperi: medicamente, mâncare, ori să plăteşti întreţinerea, căci pe toate nu le poţi face. Am fost medic militar. Zeci de ani am îngrijit rănile soldaţilor căzuţi pe câmpul de luptă.
Pretutindeni vedeai sânge, plânsete şi disperare. Uneori mă cuprindeau şi pe mine fiorii. Dar înghiţeam în sec şi mă gândeam la familie...era singura a carei imagine, amintire îmi putea transmite un gând frumos. Am rămas, însă, şi fără ce era mai frumos. Soţia m-a părăsit şi a luat şi copiii. Nu mi-a spus motivul. Bănuiala mă îndeamnă, totuşi, să cred că se săturase ca eu să fiu departe de ei.
În jurul ochilor se încropeau câteva lacrimi, însă se abţinea de teama de a nu-şi dezvălui slăbiciunea.
Cu un aer nostalgic în glas, îşi continuă „cuvântarea” stârnită de compatriotul său:
- Cu alte cuvinte, mi-au luat tot! Familia, pensia, viaţa! accentuând ultima silabă, astfel încât vorbele sale răsunară ca un ecou la altarele inimilor celor care au ascultat conversaţia.
Ultima replică îl sfârşise cu totul pe bătrân, retrăgându-se în restriştea sa. Văzându-l cufundat în gânduri şi amintiri, interlocutorul său sfârşise şi el.
Se făcuse linişte. O linişte ca cea de la început. Însă, parcă mai grea era acum, iar vintreaua vălurindă se însoţea cu soarele, văpaia torţii sale fiind din ce în ce mai slabă, precum cea din sufletul bătrânului.