Orizonturi
Literare
Proză
51
Neputincios în faţa anilor săi şi cu o urmă de lacrimi în ochi, îmi spune:
- Nu te deranja! Ai făcut deja destule pentru mine astăzi. Şi grăind acestea îl recunosc după pălăria ce acum o ţinea în mână. El avusese timp să mă observe atunci, însă eu nu, dar pălăria o recunoşteam prea bine.
După o scurtă pauză, redă curs vorbirii:
- Eu oricum mai merg doar trei staţii… Cum una deja a trecut… Picioarele-mi sunt şi aşa nefolositoare, aproape. Ce rost să mai irosesc un loc?
Cuvintele sale m-au înduioşat şi mâhnit în acelaşi timp. Pura coincidenţă a făcut, însă, ca eu să cobor chiar la cea de-a treia staţie, dar domnul încă nu coborâse, ci stătea, după puteri, sprijinit de uşa metroului, urmărindu-mi cu privirea paşii până ce au pierit în zare.
În autobuz, aproape aceeaşi poveste, exceptând discuţia care se contura, parcă, între un bătrânel şi un alt domn de o vârstă apropiată cu a dânsului. Cel din urmă schiţa nişte gesturi şi vorbe căsăpite în aer. Pesemne că supărarea sa îi măcina întreg trupul, răbufnind într-o manieră subtilă. Cel din faţa sa îl observă şi cum amândoi păreau două firi ce înmagazinau o logoree fantastică, până la o dezbatere aprigă mai fusese doar un pas. Dar, parcă în mod voit, neapărând ca o simplă întâmplare, autobuzul făcu un ocol prin „Piaţa Victoriei”, unde aveau loc manifestări împotriva guvernului. Pancardele, megafoanele, cât mai ales manifestarea în sine au stârnit vâlvă în rândul călătorilor, nefiind cu putinţă a-i lăsa indiferenţi pe cei doi – personaje încâlcite în rândul alegătorilor.
- Pfu… mânca-v-ar boala pe toţi şi cu ala în frunte!
(cel dintâi, mai liniştit, i se adresează acestuia pe un ton cald, alintat, cu mai multă stăpânire de sine)