49
- Nu. (urmează câteva clipe de tăcere, apoi cu glasul uşor tremurat). Am avut o zi destul de grea şi sunt obosită. Simt cum viaţa se scurge din mine. Dar tu de ce mai eşti aici? Hai, du-te la culcare! Mâine iar o să te rogi pentru încă cinci minute de somn.
Văzându-i privirea blajină, umezită de griji şi nevoi, fiindu-mi peste putinţă să o mai văd în acea stare, mă retrag în camera mea, spunând un „noapte bună” scurt, dar tărăgănat. Ţin minte deşertăciunea din privirea sa şi tributul lacrimilor pe aripile subţiate ale genelor sale … o imagine măgulitoare.
Timpul curgea încet, iar în poalele văzduhului înnegrit – izvor de armonie între stele – era linişte. Nu era niciun eveniment notabil. Din partea asta, puteam să adorm liniştit.
Nici nu se luminase bine de ziuă că şi aud glasul mamei: (vorbind încet de teama de a nu mă speria)
- Scularea! E şase, doar nu vrei să întârzii la şcoală!
Noaptea era încă în putere. Şi, totuşi, eu porneam agale pe drum, ameţit de trezirea promptă. Deodată, mă pomenesc cu o doamnă în spatele meu, ce tocmai ieşise din scara blocului alăturat, cu telefonul la ureche. Într-atât de tare vorbea încât, în strădania mea de a mă îndepărta pentru a-mi putea auzi gândurile, vorbele sale continuau să răbufnească în faţa stăruinţelor mele. Apoi, glasul său s-a stins treptat în negura nopţii. Nu pot să trec prin acest pasaj epic fără să fac referire la peisajul mirific ce-mi învăluia privirile, pentru că aş pângări întreaga relatare. Razele firave ale soarelui cârmuiau în pribegie prin negrul de nepătruns al nopţii, reuşind să răzbată într-un roşu pal, şters, aproape de linia orizontului. Pe aripile iubirii se înălţau din copaci către cer triluri de păsărele, ajungând în bătaia soarelui sub forma unor îngeri de lumină. Mistuindu-se în sărutarea acestuia, se avântau către stele.
Proză
Orizonturi
Literare