Nu sunt un dușman, ci sunt eu, părintele, prietenul tău!
Tendința de impunere a multora dintre deciziile noastre în viața adolescentului, fără a explica într-o manieră clară, detaliată, a acestora, sau neținând cont de nevoile sale, nu este tocmai cea potrivită. Treptat, putem deduce că adolescentul s-a înstrăinat de noi, căutând mai mult acceptul grupului social în care merge cel mai des, acela al anturajului (nu întotdeauna potrivit). Adolescența este vârsta la care firele de comunicare, poate și așa firave din lipsă de timp, se pot rupe foarte ușor. Consecințele sunt destul de variate și preponderent negative. Le cunoaștem cu toții, nu am să le mai detaliez: de la dependențe la delincvența juvenilă. Ar fi bine să nu uităm niciodată că un copil are nevoi de atașament familial și de apartenență, fiindcă așa se va identifica și forma ca adult stabil emoțional. Acordându-i încredere, respect, libertate personalizată, capacitate decizională treptată prin alegeri la care să fim observatori/ îndrumători, ajutor în testarea și stabilirea propriilor limite, vom reuși să punem umărul la formarea sa. Critica, controlul excesiv, cicăleala, neîncrederea și altele de acest gen trebuie lăsate în plan secund.
Fermitatea în comunicare, trasarea precisă și negociată a limitelor, suportul emoțional, comunicațional și, nu în ultimul rând, înțelegerea și iubirea... toate acestea ne vor defini cu siguranță drumul alături de adolescentul nostru. Drumul către maturitate și (re)găsirea de sine. Succes!
Copiii sunt urmele pașilor noștri pe acest pământ!
(Antonia Bogdana Bălan- mamă, soție, autor, blogger)
iunie 2014