În cazuri în care deja relația mea cu copilul a ajuns într-un impas din care nu găsim, singuri, ca părinți, ieșirea, este foarte utilă apelarea la specialiști.
Nu învinovățirea copilului, a anturajului, a școlii ș.a.m.d. Nu știu dacă aceste etichetări și judecăți de valoare își au vreun rost. Nu vinovați trebuie să căutăm în aceste cazuri, ci soluții de remediere a problemei, a rupturii produse în relație. În relațiile de orice fel. Tocmai aici este o problemă. Relațiile și problemele noastre sunt încă tabuuri. Pozăm de obicei în cuplul model, familia model, copilul model, băgăm gunoiul sub preș, cheltuind timp inutil doar de dragul de a păstra aparențele. Ni se întâmplă tuturor aceste lucruri, de obicei nu ne asumăm eșecurile fiindcă ar însemna să ne asumăm erorile ce au dus acolo. Și care ne aparțin. Am să iau în calcul trei tipuri de tabuuri din relația cu adolescentul:
1.tabuul sexual. Nu știu câți părinți discută deschis cu copiii lor despre începerea vieții sexuale, despre tot ceea ce implică acest pas. Considerăm mereu că avem timp pentru acest lucru sau că nu trebuie să o facem noi, însă nu reușim prea mult să pricepem că este atât de necesar să ne mulăm după tipologia fiecărui adolescent în parte. Unii se dezvoltă mai târziu, alții mai devreme, iar această comunicare nu o vom putea stabili decât individualizând. Chiar și când avem mai mulți copii, nu toți vor fi la aceeași vârstă capabili să înțeleagă aceste aspecte. Astfel că depinde doar de noi, ca părinți, să identificăm perioada potrivită la care să putem iniția (dacă nu cumva vine adolescentul cel dintâi să solicite) comunicarea despre începerea vieții sexuale. Aici, din propria experiență, am aflat următoarele:
a.copilul trebuie să aibă ambele păreri ale părinților, acolo unde este posibil, și să își tragă propria concluzie. Neavând puncte de referință solide, adolescentul își poate începe viața sexuală printr-o decizie/ alegere nepotrivită, cu impact
mai mult sau mai puțin grav asupra întregii sale vieți.