PROZA
40
Personajele demonstrează, în variatele lor confesiuni, că orizontul așteptării a fost pozitiv, că experiența exilului nu e o aruncare în neant, ci o, chemare” în labirintul existențial, în sensul căutării acelui centru care să dea un sens real vieții, să anuleze hazardul, nonsensul, să facă din viață un potențial de neogeneză, de noi semnificații care să aducă existența emigranților la adevărata ei lumină și valoare. Exilul românesc în secolul XX devine o regăsire a sinelui, pașoptistului” - mărturisitor, care rămâne cu nostalgia și, chemarea”, patriei-cuib” și care înțelege că, Dumnezeu s-a născut în exil”.
de Cristina Maria Necula
În fantasmele ploii
de Stănoaia Mihaela Cătălina
Ei bine plouă, ce sentimente ciudate aruncă ploaia asta către mine. Stropii se scurg pe obrazul rece deja, vântul suflă părul şi el ud, sufletul se spală, ochii plâng şi ei doar să nu lase norii să se descarce singuri sau poate mai sunt şi alte motive. Când plouă simt ca o parte din mine e mai usoară, în timp ce cealaltă tremură de greutate, nu poate să mai susţină atâtea sentimente, atâtea lacrimi, atâtea durere.
Aş putea spune că ploaia e remediul sufletelor singure, e un fel de medicament care, spre deosebire de restul, face bine pe interior iar asta ajută zâmbetele să curgă mai des la exterior. Căci să simţi cum plouă peste tine, cum eşti atins de mii de picături de ploaie în acelaşi timp, cum hainele îţi sunt ude şi reci pe pielea destul de caldă, e ceva greu de descris cu simple cuvinte.
Suntem oameni, pentru majoritatea, cuvintele sunt de ajuns, fără sentimente şi alte detalii.. uităm că defapt cuvintele sunt doar nişte detalii, să te uiţi pe faţa unui om şi să vezi cum îi plouă în interior face mai mult decât o mie de strigăte de durere, infinite şi banale cuvinte.
şi să vezi cum îi plouă în interior face mai mult decât o mie de strigăte de durere, infinite şi banale cuvinte.
Căutăm metafore atât de strălucitoare la exterior, dar atât de goale, atât de lipsite de sentimente şi dorinţă pe interior... e trist. Poate de asta plouă, într-un fel, cerul le plânge de milă unora iar pe alţii vrea doar să îi atingă, să le simtă puritatea şi muzica privirii atât de profundă, inima care bate mai tare la fiecare picătură ce atinge fiinţa şi frumuseţea aia pe care o au în interior, pe care au pastrat-o. Dăm atât de puţină atenţie unor lucruri atât de importante, lucruri care ne sar mereu înainte, însă trecem mereu “prin ele”.
Afirmăm des că iubim anumite lucruri, dar nu dăm dovadă de asta, căci dacă am iubi ploaia nu am fugi la adăpost încă de la primile mici picături care ne răsar în cale. Am sta şi am aştepta adevărata ploaie, ploaia aia care să te învăluie într-un luciu umed pentru că nu fugim de ceea ce iubim sau cel puţin asta cred eu.