interviu
30
Adesea aceste” apucături” copilăreşti reprezintă semnele unor înclinaţii specifice, a ’vocaţiei’ în faşă, sau a unei alte dimensiuni a vieţii omeneşti. Ţine în mâna muzicuţa, chiar de zice doar ‘la, la, la’, pentru el e muzică, ori altfel, dacă nu doreşte muzică, nu-l chinui. Se pierde timpul fără niciun rost. Istoria omenirii cunoaşte multe personalităţi ce au avut manifestări de mici pentru diferite domenii şi chiar mai multe direcţii/domenii deodată: Leonardo da Vinci, Einstein, Borodin, Bernstein, fiecare cu direcţie sa de succes, însă au avut libertatea deciziei lor personale. Eu la un moment dat am simţit că trebuie să mă dezic de la mai multe ‘apucături’ ca să-mi sporesc forţele pentru muzică. Am apucat să mă văd trecând prin ‘şcoala’ politică, fiind deputat, administrator la minister, redactor la o editură, apoi pedagog, dar şi în vecinătate – interpret în orchestră, dirijor. Mai şi scriu… nu numai acum, am poezii ‘de taină’ aş spune. Am şi câteva picturi. M-am dezis de toate şi mi-am lăsat mie numai muzica şi scrisul.
- Vă mulţumesc pentru împărtăşirea a unor aşa lucruri frumoase! Ne-ar interesa acum, precum acea curiozitate ce o suscită pe alta, cum arată sau care vă este fondul dumneavoastră afectiv atunci când sunteţi dispus să compuneţi muzică? Ori, pentru că pe 1Martie împlineaţi vârsta onorabilă de 78 ani vă urez: La mulţi şi Fericiţi ani, plini de încă multă muzică încântătoare!!
Maestro Eugen Doga: Mulţumesc! Afecţiunea, da, ea mă ”paşte” mereu şi o am când scriu, atunci când compun muzică, sau chiar atunci când stau cu cineva la discuţie. Dar mereu mă preocupă ceva în timpul discuţiilor… căci, deseori încep să caut muzicalitatea vocii interlocutorului, caut rădăcina sonoră a cuvântului cutare ori a frazei muzicale, şi atunci” anatomizez” gândul ori idea exprimată încă la început de expunere, dar instantaneu o asociez sunetelor aferente. Fac aceasta pentru a scăpa de asocieri comune, de stampe, de canoane, sau banalităţi. Fireşte, în măsura posibilă şi raţională fug de citate prea uzitate, încercând să caut propriile dezvăluiri şi conotaţii a situaţiei cutare ori a sensului abia cifrat.
- Impresionant, Maestre! Poate fi explicabilă o astfel de ‘’deformare profesională’’ pentru un om de factura dvs., atât de preocupat de muzică. Dacă ne-aţi înfăţişa tabloul comparativ aproximativ complet al fondalului afectiv, cam cum s-ar înfăţişa asemănările şi diferenţele dintre afectivitatea ce o aveţi legată de momentele în care scrieţi cu acelea în care compuneţi?
Maestro Eugen Doga: Afectivul creşte progresiv odată cu măsura de realizare a proiectului, a dezvăluirii ideilor ce stăteau acolo undeva în mine ori din eter ca să-mi coboare prin creaţie. Câteva note mult aşteptate şi găsite în mod strălucit te aprind, îţi dublează forţele de imaginaţie creativă, apoi îţi mai aduc încă o doză de dragoste şi nu te lasă apoi deloc în pace, vrând a te stoarce până la capăt… Atunci, tu nu ai cum să te împotriveşti… fiindcă îţi şi cam place asta ţie creatorule!
‚‚Muzica este o formă subtil-perfectă de comunicare universală.’’- domnul Eugen Doga
Da, fără plăcere, chiar fără un pic de dragoste nu se face nimic bun…! Eu îmi amintesc momentele scrierii baletului” Luceafărul”, compoziţie proprie după capodopera Ilustrului nostru Poet – Mihai Eminescu. Mai mare fericire eu nu am mai trăit niciodată!! Cinci sute de pagini de partitură cu sute de mii de note le-am scris în două luni şi jumătate. Eu săream în sus de bucurie, dansam de unul singur, zâmbeam, plângeam… Toate acestea din cauza succesiunilor fericirilor ce mă cuprindeau pe măsura ‘dezvăluirilor’, sau din cauza torentului cela afectiv-inspirativ – ”din nu ştiu care şi nu ştiu de unde”, ce mă mişca continuu şi nu-mi dădea odihnă deloc. Era destul să dorm câte 15 minute pe zi…!? Câtă plăcere apoi parcă nici că nu mi-ar fi făcut foiţele partiturilor terminate..!