Revista Orizonturi Literare Iulie 2015 | Page 23

proza

23

Actul suicidar în literatura română interbelică. Încornoraţi sau bântuiţi de himere

de Mihalache Gabriela

Personajele masculine cunosc şi ele gustul amar al trădării, dar în anumite cazuri, dialectica sufletească a geloziei este alimentată de convingerea că adulterul este consecinţa inevitabilă a oricărei căsnicii şi că femeia nu se poate sustrage unui dat ontologic, glasului ispititor al şarpelui biblic, idei valorificate literar de scriitori precum Ury Benador şi Gib Mihăescu. Personajele iniţiază experienţe ale cunoaşterii, pe care le trăiesc febril şi aparent hamletian, dar în realitate sunt hipersusceptibili, conduşi de un demon al incertitudinii care distruge orice emoţie spontană, victimele unor ideaţii delirante ce acţionează, asemenea unei avalanşe, prin sumaţie. Convins că “nu există femeie, cât de fericit măritată, care să nu aibă un <<cavou sacru şi intim>> în care a îngropat bărbatul visurilor sale” , compozitorul Ludwig Holdengraeber din romanul scris la persoana I, Subiect banal, îşi supune soţia unui experiment riscant, aducând în casă un fost coleg de şcoală, Petre Ivănescu. Excesiv de analitic şi torturându-şi soţia cu întrebări inchizitoriale, personajul respinge diagnosticul de gelozie patologică, preferând „luciditatea cu care îi demonstram fatalitatea încornorării" . Ajuns în sanatoriu în urma unei căderi nervoase, după ce practic îşi sileşte soţia să-l înşele şi conştientizând tardiv inutilitatea demersului, personajul se spânzură. Nereclamat de nimeni, cadavrul va fi predat Facultăţii de Medicină pentru disecţie, final ce sugerează, printre altele, alienarea ca o consecinţă inevitabilă a structurilor obsesionale.

În piesa Pavilionul cu umbre de Gib Mihăescu, premiată de Asociaţia Criticilor Dramatici în 1926, identificăm acelaşi erou-victimă a tiraniei propriei construcţii mentale, eşecul nefiind provocat de un dezechilibru la nivelul implicării afective a celor doi parteneri, ci de un mod falacios de raportare relaţională.Cinicul Geo o iniţiază pe Liana, promisă lui Marius, în taina aventurii extraconjugale, convins şi el de structura predispoziţională a femeii, dar, printr-un nefericit concurs de împrejurări, va deveni el însuşi soţul acesteia, trăind teama împlinirii propriului tipar erotic propăvăduit. Convins că este înşelat, Geo se împuşcă în pavilion, spaţiu metaforic al relaţiilor ilicite şi al pulsiunilor erotice. Dacă în cazul prozei analitice a lui Ury Benador, contradicţiile interioare sunt detaliat redate, în piesa lui Gib Mihăescu psihologia sumară, modul artificios de înlănţuire a scenelor şi tehnica facilă a răsturnărilor de situaţie conduc la un final forţat şi melodramatic.

Tipul soţului încornorat care-şi pune capăt zilelor este ilustrat şi prin intermediul lui George Radu Şerban, avocat cu teza de doctorat răsunătoare la Paris, care-şi supune soţia, numită Donna Alba după modelul renascentist, la o viaţă retrasă din cauza geloziei şi a suspiciunilor. Lucid şi calculat în plan profesional, dar tiranic în viaţa conjugală tocmai pentru a o apăra pe donna visurilor sale, Georges Radu Şerban se sinucide, înfrânt de rivalii în dragoste, când realizează că femeia nu l-a iubit niciodată cu adevărat.

Eroii lui Gib Mihăescu sunt uneori victimele unor fantasme tentaculare ce le absoarbe întreaga energie, aventurieri incorigibili mânaţi de viziuni don-quijotesti, iar sinuciderea accentuează neputinţa desprinderii şi contradicţia insurmontabilă dintre interior şi exterior. Un astfel de vânător de himere este Andrei Lazăr din Braţul Andromedei, preocupat până în pragul nebuniei de construirea unui perpetuum mobile, adică un aparat care generează energie în permanenţă fără intervenţie din exterior.