Revista Orizonturi Literare iulie 2013 - Page 6

Trăind o nouă perspectivă Nu-mi priveam paşii, doar simţeam asfaltul rece sub picioare până în măduva oaselor, ironic spunând, fiindcă nu cred că-mi simt nici măcar oasele. Oamenii din jur erau fară pată de culoare, totul era alb-negru, până şi cerul. Oare unde sunt? A fost prima întrebare pe care mi-am pus-o, deşi părea ironică fiindcă ştiam locul foarte bine, doar că era lipsit de culoare. Au trecut ani întregi de-atunci, în jur nu s-au schimbat multe, ci doar noi chipuri palide care trec pe lângă mine fără să mă privească. De parcă aş fi avut nevoie de privirile lor reci şi arogante de care dau dovadă şi prin paşii pe care îi fac pe stradă. Dacă cineva a spus că acesta este un oraş rece, nu a spus doar pentru faptul că sunt înconjurat de blocuri construite din beton, a spus că e rece datorită sufletelor oamenilor care-l locuiesc, apartament cu apartament. Nu ştiu dacă oamenii aceştia pot fi numiţi vii, ci sunt doar nişte carcase frumos amenajate cu haine la modă, inele şi brăţări din aur, cu genţi de firmă şi pantofi sport, iar pe interior sunt goi, mai goi decât credeam înainte că sunt. Îi numesc totuşi vii fiindcă sunt altfel decât sunt eu... Acum, în noua mea formă, mi s-a dat ocazia să văd atât de multe lucruri, pe care înainte nu am avut capacitatea de a le observa. Poate ăsta este beneficiul noului pas, să observ totul fără să mă chinui prea mult să caut ceva. Ieri, totul mi se părea normal în vechea mea formă, astăzi, de-aici de sus, totul îmi este mai clar! >>> Dragomir Mihai-Viorel, Teleorman <<<