Revista Orizonturi Literare ianuarie 2015 - Page 7

Condeiul inimii

7

Haita de gânduri ca să muşte drumul

Cu pietre şlefuite de cuvânt

Şi-n ce văzduh de noapte scrii cu fumul

Unui surâs “vânările-ţi de vânt”

De nu răzbeşti să-mpachetezi furtuna

Şi să aduci senin în ochi de ploi?

Poţi să-mi răspunzi? Pe ce ai dat arvuna

De nu mai pleacă norii dintre noi?” ( Spune-mi…)

Doar iubirea îi pare cunoscută de o eternitate, iar pentru a contura profunzimea acesteia, poeta deschide “fereastra dinspre poezie”. În acest mod poate privi şi sorbi iubirea, care îi este poezie a sufletului şi “iarbă de lumină” în care păşeşte cu candoare spre seninătate:

“Îmi pare că te ştiu de-o veşnicie

Şi tot de-o veşnicie te-ndrăgesc

Deschid fereastra dinspre poezie

Şi-n iarba de lumină tot vâslesc.

Ninsorile de cântec, fără geruri,

Fără îngheţ şi fără viscoliri.

Îmi pare că te ştiu în mii de feluri

Dar nu aşa cum eşti…în răzvrătiri…” ( Te stiu? )

Poeta se zbate în misterul iubirii purtând un “buchet de întrebări”:

“Ai venit…. Ai plecat…N-ai lăsat niciun semn

Scrijelit pe un trunchi de cuvânt, vreun îndemn

Ca să cântăr mai mult cu balanţa de spus

Sau să tac ancorând continentul supus.

Şi mă laşi să adun alt buchet de-ntrebări

De pe câmpul de cer, tulpiniţe de mări

Ce-şi agaţă de vânt simple valuri de gând.

Ai să vii, ai să taci şi-ai să pleci…Prea curând…”( Glisare între două taceri )

Puritatea sufletului poate fi întreţinută numai “trăind în propria poezie”:

“Continuăm să rupem din hârtie

Expresii mari sau mici întru impact

Trăind cumva în propria poezie

Să ne rămână sufletul intact…”(Si eu si tu…)

“Un poet ajunge şi rămâne în inima cititorului dacă poezia sa reuşeşte să mângâie, să alinte şi să şlefuiască pietrele de cuvânt în aşa fel încât cel care le vede rotunjimea să le perceapă ca fiind “ale lui”, a explicat poeta. Astfel, Aura Popa şlefuieste cuvintele, tatuând poemele “cu păpădii”, ca mai apoi să le scuture în văzduhul speranţei, unde doar “vântul nerăbdării” le-ar putea scutura: