Condeiul inimii
7
Haita de gânduri ca să muşte drumul
Cu pietre şlefuite de cuvânt
Şi-n ce văzduh de noapte scrii cu fumul
Unui surâs “vânările-ţi de vânt”
De nu răzbeşti să-mpachetezi furtuna
Şi să aduci senin în ochi de ploi?
Poţi să-mi răspunzi? Pe ce ai dat arvuna
De nu mai pleacă norii dintre noi?” ( Spune-mi…)
Doar iubirea îi pare cunoscută de o eternitate, iar pentru a contura profunzimea acesteia, poeta deschide “fereastra dinspre poezie”. În acest mod poate privi şi sorbi iubirea, care îi este poezie a sufletului şi “iarbă de lumină” în care păşeşte cu candoare spre seninătate:
“Îmi pare că te ştiu de-o veşnicie
Şi tot de-o veşnicie te-ndrăgesc
Deschid fereastra dinspre poezie
Şi-n iarba de lumină tot vâslesc.
Ninsorile de cântec, fără geruri,
Fără îngheţ şi fără viscoliri.
Îmi pare că te ştiu în mii de feluri
Dar nu aşa cum eşti…în răzvrătiri…” ( Te stiu? )
Poeta se zbate în misterul iubirii purtând un “buchet de întrebări”:
“Ai venit…. Ai plecat…N-ai lăsat niciun semn
Scrijelit pe un trunchi de cuvânt, vreun îndemn
Ca să cântăr mai mult cu balanţa de spus
Sau să tac ancorând continentul supus.
Şi mă laşi să adun alt buchet de-ntrebări
De pe câmpul de cer, tulpiniţe de mări
Ce-şi agaţă de vânt simple valuri de gând.
Ai să vii, ai să taci şi-ai să pleci…Prea curând…”( Glisare între două taceri )
Puritatea sufletului poate fi întreţinută numai “trăind în propria poezie”:
“Continuăm să rupem din hârtie
Expresii mari sau mici întru impact
Trăind cumva în propria poezie
Să ne rămână sufletul intact…”(Si eu si tu…)
“Un poet ajunge şi rămâne în inima cititorului dacă poezia sa reuşeşte să mângâie, să alinte şi să şlefuiască pietrele de cuvânt în aşa fel încât cel care le vede rotunjimea să le perceapă ca fiind “ale lui”, a explicat poeta. Astfel, Aura Popa şlefuieste cuvintele, tatuând poemele “cu păpădii”, ca mai apoi să le scuture în văzduhul speranţei, unde doar “vântul nerăbdării” le-ar putea scutura: