Condeiul inimii
6
Poetă romantică, Aura Popa îşi cântă iubirea în versuri pline de sensibilitate, în care pluteşte un văl de mister şi teamă, uneori de neîmplinire. Însetată şi dornică de gustul sublim al iubirii, aceasta îşi scaldă sufletul în veşnicia sentimentului care o domină. “Cu siguranţă, tema predilectă a gândurilor mele este iubirea, în toate ipostazele ei, cu trăirile interioare specifice, dar am abordat şi alte teme cum ar fi natura, cunoaşterea, inexorabila trecere a timpului”.
P Poemul său intitulat “Iubire” este un imn închinat iubirii neîmplinite, iubire care mistuie simţurile sale “pe-un ţărm învolburat”. Fără puterea iubirii, poeta se simte secată de putere, căci iubirea îi este oxigen şi, in lipsa ei, nu rămâne decât un infern şi strădania sa de a închide rănile acestei absenţe nespus de dureroase:
“De câte veacuri nu mai ştiu de tine?
Aproape nu respir şi-n friguri zac
iar marea mea abia se mai abţine
să numere vârtejuri ce desfac
genuni şi le întind peste poeme…
Nu iau în seamă valuri ce-mi şoptesc
că te-am pierdut şi c-am să trec prin vreme
fără putinţa să te regăsesc
pe-un ţărm învolburat doar de candoare
De multe vieţi încerc să trec de-un zid
schimbând şi haina umbrei care doare
dar nu răzbesc infernul să-l inchid…” ( Iubire )
Iubirea îi trezeşte prin zâmbetul său “herghelii de gând” care rătăcesc în lumea sa interioară galopând cu sete spre a se împlini. Mărturiseşte că se zbate între două stări care o guvernează:
“Chiar ai trezit fără să ştii în mine
Cu-n zâmbet hergheliile de gând
Ce rătăcesc şi-acum prin zări străine,
Cu vântu-n coarne, viu şi galopând.
Un amalgam de stări şi de trăire,
Tu ai trezit acest dulce blestem
Ca-n orice viaţă să îţi fiu iubire
Să te alung mereu şi să te chem…”(Tu…)
Temeri şi confuzie se împletesc în versurile sale închegând taine pentru care poeta caută cu ardoare un răspuns:
“Ce continent ai astăzi la picioare
De nu mai vezi cum cerul îmblânzit
De noi probează valuri de răcoare?
În care parte-a lumii-ai asmuţit