Ne preocupă
România
14
Peste 40 de case de patrimoniu, monumente istorice de o inestimabilă valoare sporită de trecerea anilor. Iar toate acestea vor fi recompensate, dacă putem recurge la un termen impropriu, în cele din urmă, situaţiei create, cu nu mai mult de 637 de locuri de muncă încheiate pe o perioadă determinată de 17 ani, încercându-se astfel să se tăgăduiască o operă cu efecte dramatice, bazată pe acţiuni reprobatoare. Consider că putem consimţi, fără nicio umbră de îndoială, că nu este o investiţie sigură pentru statul român. Cei care de ani buni îşi duc veacul prin satele compuse la poalele viitorilor munţi-crater nu conştientizează realul pericol natural la care pot fi supuşi, în consecinţă, se lasă tacit orbiţi de probele economice aduse de Gold Corporation aparent în favoarea localnicilor. Însă mă întreb, oare, numeroşi mineri contributori fizic la realizarea ţelului străinilor, mineri în floarea vârstei şi la naşterea experienţei în minerit, nu sunt capabili de nutrirea unor gânduri binefăcătoare, perfect logice şi raţionale, potrivit cărora după acea perioadă convenită la 17 ani, ce vor face? Vor reveni la acelaşi trai incert, prinşi în menghina sărăciei, şi cu un simţ intelectual buimăcit şi contrariat de urmările exploatării?! Ei bine, nu putem oferi spre analizare motiv mai concret al stăruinţei României în penumbra indiferenţei şi sărăciei.
Pentru a stabili, însă, o coeziune a cugetărilor mele aşternute ca o concluzie temeinică a faptelor statului în introducere, este necesară amintirea mai multor proiecte înfăptuite de autorităţi, şi predate străinilor. Spre exemplu, să aducem în atenţia oamenilor construcţia autostrăzilor Nădlac-Sibiu şi celebra, dacă nu de altfel, viitoarea (şi subliniez!) autostradă Comarnic-Braşov. Prima a dat sorţi de izbândă în finalizarea a câtorva zeci de kilometri, un sector scurt, nesemnificativ, dar cu speranţe inconfundabile şi de nedesluşit pentru viitor. Ultima, dar nu cea din urmă, a dat greş în mai multe rânduri, fiind mai multe încercări de a o construi, însă de fiecare dată a întâmpinat un anume impediment. Se cunoaşte, în orice caz, nesfârşita problemă a infrastructurii din ţara noastră, nerezolvată de ani buni. Totodată nu putem ignora nevoia acută a unei reţele performante de autostrăzi, care să permită comunicarea cât mai bună între zone de importanţă majoră din ţară, şi facilitarea exportului. Fluidizarea traficului ar fi un alt beneficiu al acestora. Companii importante precum Dacia Mioveni, căreia îi este necesară asigurarea coridorului şoselei de mare viteză Piteşti-Sibiu-Nădlac, riscând în caz contrar ca mare parte din producţie să se mute în Maroc, iar o marcă românească cu tradiţie să se piardă printre producătorii africani, din pricina unui mers chinuit al autostrăzilor din România.
Alte proiecte, însă, rămân un vis al absolutismului românesc, un nor trecător, o amintire pe calendarul de epocă al Ceauşeştilor care ar fi admis ca necesară şi vitală pentru agricultura românească şi, implicit, pentru popor, realizarea canalului de irigaţii Siret-Bărăgan ce ar fi asigurat necesarul de apă pentru mii de hectare. Acum, în amurgul prosperităţii acelor vremuri, se încearcă, din nou, finalizarea acestuia. Cum am spus, o dorinţă cu vădite impresii de realizare.
Dar, până la urmă, ne-a mai rămas altceva decât sa visăm, să contemplăm imaginat la fapte măreţe, fastuoase, cu speranţa ca fără să ştim, ele au reprezentat în tot timpul acesta o premoniţie? Cert este că odată se va întâmpla sau nu. Poate că vom continua să ne uităm în pozele dinainte de '89 şi să mărturisim cu inocenţă în glas: de ce mecanisme iluzioniste puteau să dispună ăştia de au limitat posibilitatea ca noi să mai facem ceva? Ce este şi mai fantezist, poate, sau ambiguu, este cum regimul comunist sub directa comandă a lui Nicolae Ceauşescu a reuşit cu nişte mijloace modeste de lucru, iar actualul regim, sistem scârţâie în astfel de socoteli cu mecanisme performante de ultimă generaţie, cu care ar fi scos înzecit cele întreprinse până acum 20 de ani?!!