Linişte…mult prea linişte. Doar în fundal, mult prea departe, se aude ritmul lui Edith Piaf cu « Non, Je ne regrette rien ». Versuri neclare, incertitudini aprofundate într-o singură noapte.
Este acea noapte ce nu mai poate fi evitată. Este clară, mirifică fiinţa ce se îndepărtează de terestru.
Înfricoşător, apare cineva. Nu se distinge decât o construcţie ciudată ce doreşte iluminare. Greu de descris ceea ce face, însă i se zăresc ochii. Atât de minunaţi şi atât de strălucitori. Tranşa este următoarea etapă, cea decisivă. Nu se poate evita acei ochi, sunt minunaţi pentru a nu putea fi priviţi. Acum se dă o bătălie cruntă. Este momentul cel mai greu, cel care va hotărî dacă va mai exista drum spre mai departe.
Greutatea deciziei apasă mai mult în partea opusă.
Binele se luptă necontenit cu Răul. Chiar şi în acest moment. Fiinţa ciudată din faţă parcă îşi întinde braţele pentru a acapara totul, chiar şi omul. Pare de neoprit…Ajutor! Nimeni nu este pe aproape, nici măcar Dumnezeu. Ajutor! Nimeni nu vrea să fie cuprins de această fiinţă necruţătoare. De fapt, nu se poate numi fiinţă, ci doar o simplă creatură urâtă şi ciudată. Totuşi, în toată urăţenia, se întrezăresc acei ochi. De ce? De ce are acea parte atrăgătoare, este doar pentru a acapara totul ? Vrea ca întreaga omenire să îi aparţină. Trebuie oprită, însă puterile sunt sleite. Nu mai există vlagă pentru a triumfa. Războiul este pe terminate.
Dar nu…nu trebuie să se termine aşa. Nu este moral. Ar trebui să existe o cale de mijloc, o uşă pe care să se iasă din tot vacarmul acesta. Unde este? Unde este?
Din ce în ce mai târziu, din ce în ce mai puţină lumină, din ce în ce mai puţină viaţă. Este deja trecut de termenul limită. Nu se mai poate face nimic, absolut nimic. Totul devine imposibil. Până la urmă, nimeni nu scapă cu viaţă din ghiarele morţii.
Viaţă morbidă
de Andreea Tincu
(Redactor)