Privesc atentă şi mă gândesc că unei frunze îi trebuie un an să-şi schimbe culoarea de la verde crud la verde intens, de la intens cu ajutorul soarelui devine verde închis, ducand ca o dâră spre toate nuanţele ruginii şi apoi, căzută la pământ este călcată în picioare de orice trecător, putrezeşte şi atunci ştie sigur că nu mai foloseşte la nimic. Dar vine o altă primăvară şi ciclul îşi reia obişnuitul drum, dar cu alte frunze, cele care au fost ale tale nu mai cresc niciodată!.
Aşa cred că este şi cu sufletul omului, creşte încet sau iute, tot la soare, se coace în tumultul adolescenţei, maturitatea îi dă cea mai multă sevă, pe care de regulă, nu ştie ce să facă cu ea, o risipeşte şi apoi se trezeşte bătrân, uneori înainte de vreme.
Timpul, trăirile, emoţiile nu te lasă să pleci din această lume fără să verşi o lacrimă în numele iubirii, dacă cumva te-a lăsat, înseamnă că de fapt a trecut pe lângă tine fără să-ţi fi dat seama, chiar dacă viaţa dă unuia mai mult, altuia mai puţin, iar altora până la revărsare, adună-te pic cu pic într-un şuvoi nestăpânit, unindu-se strat de lacrimă cu strat de mare şi apoi în Oceanul Lacrima.
"Hei, fată dragă, cei cu tine? Ce ascunzi prin gene? Răspunde-mi! Sunt steluţa ta!"
- O Lacrimă, o lacrimă - sunt muritoare...