Llerg stătea la balcon şi privea cum soarele se scufundă undeva departe dincolo de graniţa cu fericirea. Vântul bătea dinspre apus şi aducea cu el surâsul de fierăstrău al spiritelor trecute. Copacii adiau cu frică; tremurau îngroziţi şi parcă simţeau vibraţia unei drujbe. Cel mai bătrân dintre ei, un castan îi îmbrăţişa pe ceilalţi cu crengile lui lungi, groase, rămuroase. Puieţii de castan au adormit sub ocrotirea bunicului lor. Adesea el spunea poveşti, numai de pomi înţelese, în străvechea limbă a plantelor. După ce discul de sânge se scufunda în pământul bătrân de păcate, castanul începea să cânte, să recite imnuri vechi în limbi demult ucise de nepăsarea timpului.
Llerg obişnuia sa citească la lumina unui neon roşu şi întotdeauna ţinea fereastra deschisă ca să poată auzi basmele arborilor. Foarte rar, însă, îşi lua flautul şi-şi ofta sufletul prin el. Cânta lent, apăsat, de parcă o durere lungă i-ar fi cuprins carnea. Sub unduirile notelor de flaut vibra balconul, iar copacii se opreau din legănare. Niciun sunet nu mai tulbura muzica angelică, iar surâsul de fierăstrău fugea în lumea lui. Din nefericire astfel de momente pline de pace nu aveau loc decât în perioadele depresive ale bărbatului.
Şi tipii duri plâng când sunt singuri, când nimeni nu-i poate vedea sau auzi; (cel mai) adesea îşi îneacă ura-n lacrimi, se şterg la ochi cu mâneca cămăşii proaspăt călcate şi-şi zgârâie obrazul cu butonii aurii. Llerg suferea de tulburări schizo-afective, iar în ultima vreme episoadele de criză se prelungeau asemenea zilelor de mohorâte de toamnă, care trec una după alta lent, dureros, lăsând în urma lor sângele scurs din vena sinuciderii.