8 Magazine/April, 2013
10 Orizonturi Literare
Mai mult decât am crezut vreodată că ar putea însemna. Poezia a fost salvatorul meu într-un moment de grea cumpănă, şi n-a fost numai pârghia de echilibru... descoperind-o, mi-am dat seama că ea face parte din însăşi fiinţa mea interioară unde stătuse, cuminte, de când Dumnezeu a vrut să mă nasc.”, ne explică Georgeta Resteman.
Poeta se destăinuie ca fiind copleşită de un tainic dor. Reuşeşte prin versul său să dea profunzimi nebănuite acestei trăiri. Strălucirea astrelor şi smaraldul privirii debordează cu înduioşare un fior de dor ce poartă un dulce parfum:
,,Mă arde-un dor tainic dor, mă viscoleşte
Cu fulgi de foc şi străluciri de stele
Şi cu smarald privirea-mi dăruieşte
Mireasma dulce-a lacrimilor mele ‘. (Dorul)
“Poetul este artizanul care plăsmuieşte şi dăltuieşte cuvântul în trunchiul sufletului său, cu degetele sale de lumină modelându-l în funcţie de trăirile care-l animă”, susţine poeta Georgeta Resteman.
Satul său natal, Săcuieu, din judeţul Cluj, este adesea cântat în versul poetei cu dor nespus. Legătura puternică faţă de acest ţinut este conturată în imagini grăitoare. Este satul amintirilor şi al copilăriei, este locul unde răul a fost răpus şi doar parfumul codrilor pluteşte, tablou al desăvârşirii pământene:
,, La Poalele Carpaţilor de-Apus
Luminile au străluciri de-argint
Acolo tot ce-i rău a fost răpus
Miroase codru-a floare şi absint”.
Recunoştiinţa o îndreaptă pe poeta Georgeta Resteman în pridvorul casei natale. Simbolurile copilăriei şi melancolia purtată cu ardoare în suflet au determinat-o să-i confere calitatea de ,,satul cu dor”. Este sălaşul divin în care s-au cuibărit cele mai fine emoţii şi, tot acolo, s-au împletit cele mai frumoase clipe, momente de candoare şi libertate:
,,De câte ori revin şi-ţi sărut glia,
Măicuţii mele, mâna, în pridvor
Purtând în suflet cald, melancolia,
Te voi numi mereu- SATUL CU DOR…” (Satul cu dor)
Lacrimi de dor pentru locurile natale sfinţesc ochii săi care caută, nostalgici, prispa casei încărcată de amintiri şi magia copilăriei:
,,Pe prispa casei de sub munte
Cu vechii stâlpi de lemn, sculptaţi,
De dorul meu, sfinţiţi de vreme,
Ades’ mi-s ochii-nlăcrimaţi”. (Dor de-acasă)