interviu
7
Stările sale lăuntrice se împletesc în decoruri profunde de toamnă, unde freamătă tăcerea iar amurgurile sângerii deplâng dureri nescrise: “ În forfota toamnei îmi caut locul între frunzele tăcerii/ Şi gândesc că ai să-mi citeşti cândva în palmă/ Între linii frânte de viaţă dorinţa de a te avea. / Încă mai cred că îmi vei citi printre vorbe/ Durerea apusurilor solitare/ Pe când franciscani de ceaţă/ Îşi poartă mătăniile/ În toamna mea.” (Şi scriu)
Sensibilitatea curge melodios în versurile sale, iar toamna îşi scrie povestea în lumini mirifice: “Lumânările toamnei se treceau de cerurile cerate/ În curgere ruginie de mâini împreunate,/ Într-o lumină abia pâlpâind./ Tu erai curgere de albastru/ Într-un verde din mine, murind”. (Rânduri)
Când vorbeşte despre poezie, Florina Sanda Cojocaru îi dă o însemnătate covârşitoare: “ Poezia este parte din viaţa mea, ceva ce îmi aparţine un timp, pentru ca apoi să vreau să o dăruiesc şi celorlalţi. Poezia e dragoste, provocare, viaţă. Ai senzaţia la un moment dat că respiră şi fără tine. Tu nu ai făcut altceva decât să îi arăţi cum.”
Poeta îşi cerne frământările prin sita vremii . Într-o fulgerare de clipe de singurătate, străpunsă de fiorul unui dor târziu care arde pe rugul libertăţii : “ Te-am zămislit în ceasuri de singurătate,/ Între placentele timpurilor/ Ce aveau să treacă de noi/ Şi m-a durut ca o facere de lume./ Creşteai în vis/ Hrănindu-te din iubirile mele/ Şi mă ardea libertatea timpului tău/ Fără un ieri şi fără un mâine,/ Doar frumuseţea versului de toamnă,/ Doar muzică şi ceruri.” (Vis)
“Poetul este un om simplu şi complex în acelaşi timp. Nemulţumit, cu un acut simţ al durerii. Fericirile sunt un dar la care visează, dar care rareori îl găsesc”, a mărturisit poeta.
Dar Florina Sanda Cojocaru nu s-a oprit doar la poezie. Aceasta a îmbrăţişat cu dăruire şi proza. “Proza e trăire, parte din realitatea dură, fără metaforă, scriere nudă. Duc cu mine personajele zi de zi, le trăiesc vieţile, le dezvolt, încerc să gândesc ca ele pentru un timp. E frumos, dar şi ciudat. Trebuie mereu să îmi aduc aminte că eu sunt eu, nu personajul care tocmai s-a născut din frământările mele”
Tema abordată cel mai ades în poemele este iubirea, iar în proză îşi definitează gândurile şi emoţiile ducându-le pe cele mai sensibile culmi. “ În poezie, dragostea, nevoia de dragoste, de fapt. Am scris mult timp ca un fel de dialog între un bărbat şi o femeie. Am fost şi criticată din această cauză. La un moment dat, m-am săturat să explic de ce am scris astfel. Probabil că erau cuvintele pe care aş fi vrut să le aud din gura unui bărbat, pe care am fi vrut să le auzim noi, femeile, uneori. Cu proza e altceva. Acolo pot să îmi duc până la capăt gândurile. Sunt ca un burete. Acumulez informaţii, evenimente, trăiri, apoi realizez personajele”.
. Până în prezent, Florina Sanda Cojocaru a publicat patru volume, două de proză şi două de poezie. Dar pasiunea sa pentru scris capătă orizonturi cât mai profunde. “Eu, una, cred că există un timp pentru fiecare faţetă a creaţiei. Acum, mă simt mai bine în proză. Nu ştiu ce va fi mâine. Lucrez la un roman, Elsa. Îmi doresc să fie mai bun decât primele, să cuprind cât mai multe realităţi, nu neapărat în roz bombon, nici în negru, ceva între, iar la poezie lucrez la volumul Nebunia lui Ili, în care Ili e poetul, iar Lela poezia. Cam atât pentru moment”.
Despre poeţii preferaţi vorbeşte cu multă admiraţie, dar şi recunoştinţă: “Sunt mai mulţi, contemporani mie, care au reuşit să îmi schimbe mentalitatea, scrierea... Îi respect şi îi admir: Octavian Soviany, Angela Mamier, Rodian Drăgoi, Darie Lăzărescu, Ion Cristofor, George Mihalcea şi Geo Galetaru. Nu există o ordine.” La fel si despre prozatorii care au inspirat-o si cărora le poartă o stimă profundă: “Aş spune că în ultima perioadă am fost marcată de două cărţi: 7 ani, romanul Doriei Şişu Ploeşteanu şi de romanul Arsă de vie scris de Suad.”