Proză
14
Codul Civil din acea vreme nu dădea dreptul femeilor de a moșteni pe cale parentală, de a-și exercita dreptul pe parcursul căsniciei de a dispune de averea dobândită, fiind puse sub tutela tatălui, soțului, fratelui sau chiar sub tutela propriului fiu. Cea din urmă menționată pare a fi o absurditate, însă ideea că femeia este de fapt “copilul” și bărbatul este persoana “majoră”, cu depline drepturi, era foarte răspândită și acceptată în acea perioadă. Costituția din 1923 include femeia în rândul minorilor, idioților și infractorilor, femeile fiind considerate “incompetente legal”. Astfel, constituția din acea perioadă pune în ramă infantilismul legal al femeilor.
În jurul anului 1918, anul Unirii, naționalismul a jucat un rol foarte important. Statutul de veteran de război dădea dreptul la cetățenie, drepturi civile și politice depline. Pentru naționaliști, aspectul economic a apărut ulterior; femeile trebuie să supraviețuiască independent chiar dacă nu sunt căsătorite.
Maria Butureanu și Eugenia de Reuss-Ianculescu, în spirit liberal, au atacat minciunile care se învârteau în jurul votului universal care a rămas strict masculin, și susținea că legislația română configurează incapacitatea politic și incapacitatea civilă a femeilor.
“Drepturile politice” privesc dreptul la viața privată, demnitate individuală, puterea proprie a femeilor, pentru a nu mai fi văzute ca o anexă a bărbatului, “un zero făra valuare decât dacă este pus lângă altcineva”. Prin exercitarea drepturilor depline,, femeile vor să evadeze zona de protecție pe care le-o ofera bărbatul. Această protecție “ne paralizează voința, creierul și ne reduce personalitatea” ( Maria Butureanu, 1919).
În ceea ce privește culoarea politică, înainte de a fi conservative, liberale, junimiste, democratice, nationaliste etc., trebuiau să fie feministe. Ele trebuie să se unească sub un singur steag, steagul necesităților feministe. (Eugenia de Reuss – Ianculescu)
Un rol foarte important în influențarea opiniei publice și respectarea drepturilor civile și politice ale femilor în politica românească, l-a avut prințesa Alexandrina Cantacuzino. Înainte ca aceasta să își înceapă acțiunea politică, ea a dezvoltat un program complex de cercetare pentru problemele femeilor în cadrul Institutului Social Român. Un lucru impresionant din biografia prințesei este faptul că a dat feminismului românesc o dimensiune regională și internatională prin crearea Consiliului Național al Femeilor din România. înființat în anul 1921, din comitetul fondator făcând parte alături de aceasta, Calypso Botez, Zoe Romniceanu, Alexandrina Floru, Elena Odobescu, Ella Negruzzi, Paximede Ghelmeceanu, Alexandrina Fălcoianu etc. Conform statutelor, scopul consiliului era acela de a stabili legături de solidaritate între diferite societăţi sau opere feministe, indiferent de confesiune, servind statul, familia şi cauza feminină (2). Sediul Consiliului a fost stabilit la Bucureşti, în cadrul acestuia funcţionând nouă secţiuni specializate, pentru asistenţă socială, igienă, legislaţie, muncă, sufragiu, pace, unitatea de morală şi represiunea traficului de femei şi pentru presă.
La Consiliul Naţional al Femeilor din România au aderat curând o serie de asociaţii şi societăţi, cele mai importante fiind Asociaţiile Feminine Minoritare, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Societatea Amicele Tinerelor, Liga pentru Sufragiu Feminin, Asociaţia Solidaritatea, Auxiliarul Feminin al F.I.D.A.C. (Federaţia Interaliată a Foştilor Combatanţi) etc.